La The Queen’s Theater, pe Shaftesbury Avenue din centrul aglomerat, luminos și zgomotos ca un foc constant de artificii al Londrei, se joacă muzicalul Les Miserables, după romanul omonim al lui Victor Hugo. Anul acesta este al 31-lea de reprezentație, acest lucru făcând din Mizerabilii musicalul cu cea mai lungă viață din întreaga lume.
Dincolo de punerea în scenă, care respectă cu religiozitate toate elementele poveștii și ale rețetei de musical – costumele și decorurile grandioase sunt un spectacol în sine, manevrarea lor se întâmplă cu precizia divin orchestrată a unui stup de albine, lumina spune, în mod când diafan, când frust, când misterios, întunecat, chinuitor – povestea din spatele poveștii, construind atmosfera altfel indescriptibilă a unei epoci convulsionate social, politic și emoțional, cea a Franței revoluționare a secolului 19, regia accentuează excelent momentele dramatice și structurează aproape perfect alternanța tablourilor – ei bine, dincolo de toate aceste elemente inerente unui musical de proporții epice, adevăratul, incredibilul, și singurul personaj principal al acestei producții – este vocea umană.
În primul rând, compoziția celor doi creatori francezi ai show-ului, Alain Boublil și Claude-Michel Schonberg, îmbogățită de orchestrația originală a lui John Cameron, este fabuloasă și de o melodicitate profundă, rotundă, completă, simetrică – scriitura fiind, așadar, clasică și, nici mai mult, nici mai puțin, splendidă.
În al doilea rând, sistemul tehnic de sonorizare este impecabil. Microfoanele lavalierelor sunt din ce în ce mai mici odată cu progresele tehnologiei, lipite pe frunte și din ce în ce mai rar pe obraz, astfel încât sunetul pare captat direct din interiorul biologiei aparatului rezonator al artistului interpret. Arhitectura sălii este și ea în slujba captării și redării cât mai fidele a sunetului produs de orchestra live, dar mai ales de vocile actorilor.
Pentru că toate, dar toate elementele acestea se constituie într-un pat armonic ce pune în valoare toate vocile atât de bine, le face atât de penetrante, într-un mod atât de armonios, încât de la un moment dat încolo par neomenești. Iar rațiunea nu mai poate explica de unde vin sunetele acelea, ce corzi vocale de pe alte planete le pot emite.
Toți actorii cântă impecabil, indiferent dacă sunt roluri principale sau sunt în cor, demonstrând stăpânirea perfectă a tehnicii vocale specifice musicalului (și nu numai, unii sunt și interpreți de operă), iar orchestra e un ocean fonetic care susține, prin mâna măiastră a dirijorului, emisia rotundă și atât de frumoasă a sunetului.
Printre cele mai frumoase arii se numără I Dreamed a Dream (Fantine), Stars (Javert), On My Own (Eponine), Bring Him Home (Jean Valjean), Empty Chairs at Empty Tables (Marius), One Day More (Corul).
Bring Him Home este rugăciunea lui Valjean către Dumnezeu să îl aducă înapoi nevătămat pe Marius, tânărul de care este îndrăgostită Cosette. Primul regizor al producției, Trevor Nunn, atunci când distribuția a amuțit literalmente ascultându-l pe tenorul care-l interpreta pe Valjean cântând Bring Him Home, a exclamat – “V-am spus că nu-l puteam elimina pe Dumnezeu din show!”, iar unul dintre actori a răspuns – “Dar nu ne-ai spus c-o să și cânte.”
Pentru că de fapt, vocile acestea minunate, toate, aproape neomenești, siderale, vorbesc în cele din urmă, prin muzică în aria finală, despre iubire:
“And remember the truth that once was spoken:
To love another person is to see the face of God.”
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
