După fiecare mlaştină emoţională pe care o traversăm împotriva noastră, ne întărim cu multă convingere vesta antiglonţ. Platoşa se îngroaşă în jurul inimii noastre, devine din ce în ce mai performantă, dotată cu senzori de o fineţe uluitoare şi mecanisme de detectare a pericolului alambicate într-o fortăreaţă de netrecut. Anticipăm cu talentul strategic al celui mai inteligent om de arme pe care l-a dat vreodată această planetă. Niciodată din nou, ne spunem. Niciodată din nou.
Tindem către liman, ne consumăm doliile în solitudine absolută, ne rumegăm singurătatea cu pumnii strânşi şi lacrimile neuscate de nimeni, ne privim hemoragiile emoţionale coagulând treptat, ne târâm travaliul prin lume mimând socialul în virtutea ideii că viaţa merge înainte, ca apoi, tot în singurătate absolută, să ne lingem rănile şi să revenim la poziţia bipedă. Abia acum viaţa continuă să meargă înainte. Şi hotărârea acestei clipe are greutate de sentinţă. Niciodată din nou, ne spunem. Niciodată din nou.
Ce nu ştim însă în acest moment este că gardul de sârmă ghimpată are un viciu fatal de fabricaţie. Fisura din el lasă cale liberă către o supapă a inimii peste care uităm să punem lacăt. Şi simultan cu momentul în care ne-am ridicat, supapa se deschide. Şi iubirea, fără nici un avertisment, întocmai ca leoaica lui Nichita, ne muşcă tandru şi se strecoară abil, se furişează felin exact prin supapa deschisă, îşi face drum drept către centrul de foc al inimii noastre. Aşa încât ea, iubirea, ne învinge fără ştirea noastră, ne dărâmă zidurile ridicate cu atâta trudă, ne dezbracă de vesta antiglonţ, ne inundă, ne fluidizează şi ne năpădeşte, pe dinăuntru şi pe dinafară, ne destramă sârma ghimpată cu gesturi subţiri şi delicate, ne şterge râzând limitele, graniţele şi cinismele trasate încrâncenat, ne distruge barierele, ne desfiinţează contorsionările şi tensiunile, ne răstoarnă jucându-se toate clişeele şi convingerile, şi câstigă lupta detaşat şi elegant, fără drept de apel.
Pentru că viciul de fabricaţie al vestei antiglonţ este însăşi natura noastră umană. Pentru că, în această încleştare tandră care lasă răni noi, una mai frumoasă ca alta, ne dorim cu disperare să fim învinşi. Pentru că toţi, fără excepţie, avem aceeaşi nevoie esenţială, care ne egalizează fără să ne reducă. Din cauza ei suntem dispuşi să acceptăm compromisuri, să încheiem târguri păguboase, şi să rămânem în locuri călduţe, în incert, în suspensia promisiunii că nevoia aceea care ne mistuie este în sfârşit împlinită. Nevoia de a fi iubiţi.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
