Nu, vă rog, nu-mi mai dați nici o pungă. Am o mie acasă. Două mii. Pungi, pungulițe, ambalaje, cutii, nu știu ce să mai fac cu ele. Am senzația că jumătate din casa mea e invadată de pungi de plastic și de ambalaje. Oriunde mă duc, cineva îmi oferă o pungă de plastic. Cumpăr o floare, tulpina e neapărat învelită în plastic. Roșiile cherry, fructele, măslinele – toate sunt într-o caserolă de plastic. Cutia de ceai e sigilată în plastic. Orice lichid, indiferent de natura și de scopul lui, vine la mine într-un recipient de plastic. Periuța de dinți e de plastic și e ambalată în plastic. Învelișul artificial a devenit parte din produs. Produsul fără ambalaj de plastic e ca vara fără soare, mâncarea fără sare, viața fără dragoste și curtea blocului fără grătar.
Punga de plastic a devenit gest reflex. În piață, mâna vânzătorului se întinde automat după o punguță pentru fiecare fel de legume. Și la final, toate sunt puse într-o altă pungă, mai mare, „să nu se rupă”. Nu-mi dați pungă, am, mi-am adus de-acasă – trebuie să spun nu o dată, ci de două ori, și uneori chiar de trei ori, pentru că vânzătorul nu este încă echipat mental pentru a procesa informația „Nu vreau pungă.”
În curând, vom auzi întrebarea peste tot. La doctor – Vă pun rețeta într-o pungă?, la dentist – Doriți o punguță pentru dintele extras?, la ANAF – Vă punem somațiile într-o pungă?, la cinematograf – Ați dori să încercați noua experiență 4D? Să vedeți filmul stând într-o pungă de plastic?, la maternitate – Vă dăm și sacoșă pentru bebeluș?, la nuntă – la bine și la rău, într-o pungă de plastic, până când moartea ne va despărți.
Dar oare chiar nu se poate fără? Nu o dată m-am întrebat de ce, când îmi cumpăr o pereche de pantofi, trebuie să îi iau cu tot cu o cutie în care mai sunt multe hârtii mototolite, cutie care este, desigur, introdusă într-o pungă de plastic. Adică de ce să nu iau doar pantofii și să-i pun în geantă? Că doar nu-s purtați.
De ceva vreme, când intru în supermarket, mă inundă perfid umbra unui sentiment de vinovăție. Simt cum cumpăr plastic pe care-l voi arunca în maximum o oră, și nici măcar n-am întins mâna către raft. Aproape jumătate din conținutul sacoșei de cumpărături e alcătuit din ambalaje.
În fiecare lună fac un experiment: depozitez pe balcon plasticul și hârtia pe care intenționez să le arunc, ca să văd cam cât gunoi non-biodegradabil produc doar eu într-o singură lună. Îngrozitor de mult. În sacii de gunoi de pe balconul meu stau, așteptându-și soarta din ghene, câteva kilograme de energie, apă, timp, combustibil, creativitate – IROSITE. Și simultan cu mine, atâtea alte milioane de oameni fac același gest – aruncă plastic la gunoi. Mă rog, mulți îl aruncă pe stradă, dar ce mai contează, în curând nu va mai fi nici o diferență.
Întrebarea care mă chinuie cel mai tare e asta: UNDE se duce plasticul ăsta? Unde? Îl reciclează cineva? Pe tot? Unde se duc tonele de plastic pe care le aruncăm la gunoi în fiecare secundă a vieții noastre? Dar hainele vechi? Dar mobila veche? Dar mașinile? Miliardele de obiecte care nu vor mai fi niciodată folosite?
Oare nu s-ar putea să existe supermarketuri cu produse „vărsate”? Adică să mă duc cu punga de detergent goală și să-mi pun detergent cât am nevoie, ÎN ACEEAȘI PUNGĂ? Și tot așa cu toate celelalte produse? Oare să fie atât de greu? Ce paradox a creat lumea modernă, omul care e simultan eficient și leneș!
Mi-e teamă că ne așteaptă un viitor mai sumbru decât cel imaginat de creatorii filmului WALL-E. Un viitor în care oamenii au părăsit o planetă Pământ sufocată de gunoaie. Cred că nu mai apucăm să părăsim planeta.
Un prieten îmi spunea că, înainte să ne sufoce gunoaiele, vom pieri în niște războaie absurde. Sau poate Pământul va căpăta brusc conștiință, se va opri și va spune: „Ia hai gata, toată lumea jos de pe mine.”
Astea să fie toate opțiunile noastre? Păi bravos omenire, ce să zic. Nici Asimov, Clarke și Toffler la un loc nu și-ar fi putut imagina un final mai SF.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
