Ningea din nou, tăcut, seren, tandru şi aproape ireal, fulgii dansau fantomatic şi oraşul ei, de nimeni iubit, se acoperea de tăcere albă. Ritmurile încetiniseră ca frecvenţa cardiacă în timpul somnului, ca şi cum, sub plapuma aceea rece şi moale, se afla o inimă adormită… Maşinile mergeau încet, oamenii mergeau încet, şi era linişte, linişte, linişte, avea sentimentul că joacă într-un film mut. Senzorialul era contrazis, adâncimea peisajului anulată, pentru că absenţa contrastului reducea totul la două dimensiuni. Şi era totul atât de alb, încât îşi simţi retina pulsând. Se opri să facă o fotografie, şi în zăpada proaspătă ca frişca unui tort îi căzu mănuşa roşie ca un strop suprarealist de sânge. Se aplecă să o ridice şi în momentul acela o bufnitură sinistră şi agresivă îi dereglă percepţia din nou, pentru că pur şi simplu nu avea cu ce să o asocieze.
Se întoarse, vrând să creadă că e vorba de două maşini care – iarăşi s-au ciocnit?, dar nu, în spatele ei se înălţa zidul unei clădiri, spectrală în lumina difuză a ninsorii, cu o uşă metalică uriaşă care se legăna fără zgomot, ca un bizar ecou vizual al bufniturii. Fără vreun avertisment raţional, oamenii dispăruseră din jurul ei, iar ea rămăsese înconjurată doar de întinderea albă, hibernală, tacută şi hipnotizantă. Privi uşa clipind rar şi un fulg i se agăţă de gene. Se apropie de zidul clădirii ce acum trona ca un castel, oprindu-se în faţa uşii. Ridică mâna în dreptul zăvorului, şi peste umăr auzi un mârâit grav. Sunetul îi aduse aminte de torsul sonor al motanului ei, şi se simţi brusc invadată de o căldură intensă. Şi nu îi veni să creadă, căci în oglinda retinei ei se reflectă… un lup. Atât de straniu în nemişcarea lui, cu ochii de mărgean sclipind printre cristalele ce pluteau între ei, splendida creatură cenuşiu-argintie o privea intens, şi doar aburul răsuflării îi dădea certitudinea că e viu.
Deşi simplu, tabloul îi apăru indescifrabil, şi frica o împinse înăuntru, dincolo de uşa metalică. Interiorul era cald şi în penumbra lui distinse contururi de mobile vechi, acoperite de cearceafuri nesfârşite ce semănau unei rochii supradimensionate de bal. Avu senzaţia că intruziunea ei în acest spaţiu întrerupsese brutal viaţa unui secol trecut, ca şi cum fantomele dansaseră în absenţa ei, până când deschiderea uşii le risipise, îngheţând decorul în timp. Înaintă un pas, şi sub talpa ei praful şi pânzele de păianjen se risipiră în atmosferă ca făina abia cernută, impregnând aerul de mirosul uitării. Un cearceaf se undui lin, şi dincolo de el pâlpâi o lumină. Înaintă tremurând, cu răsuflarea întretăiată.
Ah…, atât reuși să articuleze, căci în faţa ei, lângă un fotoliu acoperit, luminat slab de abajurul gălbui al unei veioze strâmbe, stătea, irațională și magnetică, aceeași creatură care o împinsese de afară înăuntru, lupul. În decorul decrepit și împietrit în timp al mobilelor care o înconjurau, în tăcerea aceea stranie şi totală care îi apăsa umerii şi îi gâtuia vocea, lupul o privea fix, ca și cum o linie dreaptă s-ar fi materializat între pupilele lor.
Hipnotizată, se apropie încet de animal, căci un detaliu tulburător îi anula orice instinct de conservare: deasupra labei stângi, prea aproape de inimă, lupul avea o rană din care picura încet sânge. Se aplecă și privi interiorul rănii. Lupul lăsă capul în jos. Ridică mâna încet, dădu blana umedă la o parte și pătrunse în rană, apucând cu două degete un corp străin. Pe care îl trase afară și-l strânse în pumn. Desfăcu pumnul, și în palma-i pătată de sânge luci brutal metalul unui glonț.
- Bietul de tine…
Lacrimile îi înecară vorbele şi îi căzură rotunde la picioare, risipind din nou în atmosferă cenuşa făinoasă a prafului. Rupse în fâșii cearceaful alb care acoperea fotoliul și legă strâns rana peste omoplatul cenușiu. Lupul se așeză în poziție de sfinx.
Pe lângă paşii ei, ciudat amănunt, zări un firicel de sânge, atât de roşu pe zăpada albă. Se depărtă tăind parcul şi auzi geamătul strident al unei ambulanţe în zarea cenuşie, urlând peste liniştea tristă a clădirilor ninse.
Ajunsă acasă, o înconjură o linişte caldă, şi se aşteptă ca de undeva să iasă motanul. Curând avea să adoarmă în vârful patului ei imaculat, în pijamaua ei roşie ca o pată suprarealistă de sânge, acoperită de plapuma albă sub care bătea rar şi egal inima din inima oraşului de nimeni iubit. Din depărtarea alunecării în somn, auzi o voce caldă.
- Te iubesc ca un lup.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
