N-aș putea să spun despre Bacău că ar fi cel mai dinamic din punct de vedere creativ-cultural oraș din România. Chiar dimpotrivă. Iar vara, când arde soarele și asfaltul se încinge, orașul devine mai degrabă steril, cu multitudinea lui de biserici supradimensionate, de clădiri de beton și de străzi fierbinți.
Totuși, în fiecare Iulie, cu imprevizibilitatea unui firicel de plantă care răzbate printre crăpăturile asfaltului și înflorește în cele mai neprielnice condiții, se întâmplă, de 17 ani, unul dintre cele mai longevive festivaluri de teatru pentru adolescenți din țară, IDFest (Ingenious Drama Festival).
Echipa de organizatori adună în fiecare an resursele necesare susținerii festivalului. Bat la toate ușile posibile pentru obținerea fondurilor. Unul dintre ei le-a povestit unor polițiști despre Festival și polițiștii au donat 20 lei. Mă întreb ce face Ministerul Culturii.
Căci Festivalul înseamnă prezența unui număr considerabil de traineri ce susțin atelierele de actorie pentru adolescenții participanți, prezența unui juriu din care fac parte nume consacrate din lumea teatrală (anul acesta, Coca Bloos și Marian Râlea, ca să-i numesc doar pe cei mai în vârstă), spectacolele invitate, cazarea și masa trupelor de adolescenți din toată țara, a actorilor invitați, și cam tot ce mai ține de logistica unui astfel de eveniment, a cărui amploare crește de la an la an.
Organizatorii, foști participanți care au jucat în trupele de teatru, își pun, așadar, pentru zece zile, pelerina de supererou și se întorc, ca tineri adulți, unii chiar foarte recent ieșiți din adolescență, să construiască micul edificiu al unui alt tip de relaționare interumană.
Ideea aceea de „atmosferă de festival” nu e doar un clișeu. Festivalul are, într-adevăr, o atmosferă a lui, lucru care decurge din felul în care oamenii se poartă unii cu ceilalți. Adică foarte prietenos. Foarte deschis. Toată lumea îmbrățișează pe toată lumea, chiar dacă se văd pentru prima oară. Se îmbrățișează chiar înainte să facă cunoștință. Prieteniile care se leagă sunt instantanee și sincere, puse pe hold până la următorul Festival, când reîntâlnirea e prilej pentru un tip aparte de emoție. Cât mă bucur să te revăd.
Aceștia sunt The Milennials, cum îi numesc sociologii americani William Strauss și Neil Howe, tinerii născuți undeva între 1982 și 2000, sau Generația Y, formată direct în era internetului și a supertehnologizării.
Supereroii junglei de asfalt își creează circumstanțele desprinderii de socializarea online și se întâlnesc la festival, comunică, se organizează, se atașează unii de ceilalți, își exprimă candid afecțiunea, țipă cu entuziasm la fiecare glumă cu circuit închis, repetată constant, de tipul „Panică, panică, panică!” (don’t ask), ascund alcoolul pentru că vine poliția, dar asta nu înseamnă că nu-l beau pe tot, se revoltă împotriva cutumelor vechi, deși încă sunt contrariați și derutați de ce s-a întâmplat înainte de 1989 (lucru care se reflectă pregnant în alegerea textelor pe baza cărora își construiesc spectacolele), și dezvoltă un simț puternic al comunității.
Legăturile astea invizibile și indivizibile se întâmplă în ciuda condițiilor de desfășurare. În sălile de clasă e foarte cald, lumina naturală foarte puternică, mobilierul clasic alcătuit din mese și scaune vechi mai mult încurcă, toaletele sunt… dar hai să nu le descriem, prin urmare, procesul de învățare din timpul atelierelor este oarecum faultat din start. Și-n teatru e cald, personalul tehnic e vădit nemulțumit, ce treabă au ei dom’le cu festivalul ăsta. Mâncarea de cantină e uneori mai bună, uneori… mai puțin bună, și iar intervine problema toaletelor, în cămin e și mai cald, se doarme claie peste grămadă, se stă la coadă la dușuri, să vă mai spun de toalete? Nu, că mă repet.
Și totuși. Adolescenții vin la ateliere. La timp. Participă cu enorm de mult entuziasm. Ascultă, încearcă, și nu le este frică să greșească. Cel mai înduioșător, se atașează neașteptat de repede de trainer. În alegerile de subiecte de improvizație, încă mai sunt tributari unui tip de gândire care aparține unor vremuri trecute, reziduale, gen tiparul tradiționalist „femeia, bărbatul și alcoolul”, din care însă vor, mai mult decât evident, să iasă. Poate că nu citesc atât de mult pe cât ar trebui, dar au un alt tip de creativitate, aparte, poate mai fracturată, dar profund specială, dat tocmai de caracteristicile lor de Milennials.
Tinerii aceștia merită tot sprijinul pe care-l pot primi. Festivalul are nevoie de condiții optime de desfășurare.
IDFest, îți aștept majoratul. Până atunci, privesc pelerina de supererou care flutură deasupra Bacăului până pe 20 Iulie. Chapeau!
Foto: Pagina de Facebook I.D. Fest
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
