Teoria ferestrei sparte se transformă într-un veritabil sindrom atunci când vorbim de România și, în mod punctual, de București.
În absența oricărei restricții, interdicții, și autorități care să le impună, percepția noastră funcționează conform ideii că „am voie să fac asta”.
Dacă la un colț de stradă cineva a aruncat un muc de țigară, eu văd mucul, și fac la fel. Faptul că acel muc de țigară este acolo, jos, îmi spune mie că e în regulă să fac asta. E în regulă să arunc și eu mucul pe jos. Pentru că nu apare nimeni si nimic care să-mi spună “Nu, de fapt nu ai voie”, eu, și ceilalți fumători care trec pe acolo, vom face în continuare acest gest.
Grămezile de gunoi de pe străzi, de lângă copaci, de lângă stâlpi, din curți neamenajate, excrementele câinilor care au stăpân, cadavrele de mașini aflate pe trotuare, toate sunt acolo pentru că undeva, în spatele minții noastre, în subconștientul nostru colectiv, atât de adânc încât devine gest reflex, există acest gând: E voie. E ok. E în regulă.
Sindromul ferestrei sparte este o stare de fapt în țara și orașul nostru. Ne afectează mentalitatea de fiecare zi mai profund decât suntem gata să conștientizăm. Ne condiționează fiecare sinapsă și dă naștere unui mod de gândire. Pornește de la gesturi mici, care par insignifiante: arunc gunoiul pe jos, nu strâng în urma câinelui meu etc., pentru că e voie. Și nu e nimeni care să-mi spună că nu-i așa. Și nu există nici o alternativă pentru gestul meu. Dacă nu arunc pe jos, unde să arunc? Coșul de gunoi e plin, lângă el sunt alte gunoaie. Colectarea selectivă și reciclarea sunt termeni care sună frumos și pentru care vom plăti amenzi zilnice Uniunii Europene.
Nu e nimic și nimeni în jurul meu care să semnaleze interdicția. Dacă merg în casa cuiva, nu arunc gunoaiele din buzunarele mele pe covorul omului. Nu? Pentru că în casa respectivă există cineva, un stăpân, un factor care mă avertizează în privința tabu-ului. Dacă, dintr-o întâmplare nefericită, câinele meu își face nevoile pe covorul din sufragerie, ce să vezi! – strâng în urma lui. Ba chiar spăl.
Cangrena este extinsă la toate nivelurile existenței noastre sociale și pătrunde în emoțional. Și sindromul ferestrei sparte generează tragedii de tipul Colectiv sau monstruozități morale de tipul scandalului dezinfectanților folosiți în spitalele românești. E voie să las să intre 300 de oameni într-un spațiu destinat unui număr de 80 de persoane, aproape deloc prevăzut cu elemente de siguranță? Da.
E voie să fac afaceri cu dezinfectant sanitar, folosind o firmă off-shore pentru a-i scumpi prețul de mai mult de 10 ori, astfel încât eu să mă îmbogățesc din bani publici? Da. Toate eventualele răspunsuri teoretice, “Nu ai voie, e ilegal, poți fi prins, amendat, închis etc.”, dispar brusc în fața realității. De fapt, e voie. Faptele contrazic cuvintele, și sunt întotdeauna barometrul precis al stării reale în care mă aflu. Socială, morală, emoțională.
Lipsa agentului care să mă atenționeze în privința limitelor mă absolvă, implicit, de un alt element, încă și mai profund: responsabilitatea. Conștiința faptului că acțiunile mele, oricât de mici, au consecințe. Că plasticul pe care-l arunc pe jos, în contact cu apa de ploaie, formează o supă toxică, și aceasta, mai devreme sau mai târziu, se va amesteca în apa pe care o beau. Că excrementele câinelui meu se dizolvă în apa de pe stradă și tot pe pantofii și pe covorul meu din sufragerie vor ajunge. Că nerespectarea normelor de siguranță provoacă accidente și omoară oameni. Cu care, poate, mă înrudesc. Că lăcomia mea îi costă pe alții viața, și pe mine, probabil, libertatea.
Însă nu e nimeni care să-mi spună toate acestea. Nimeni, nimeni, nimeni. Am voie să fac orice, și nu sunt responsabil.
Și totuși, undeva, în adâncul meu, ȘTIU că nu e bine ce fac. În ciuda faptului că în afara mea nu-mi spune nimeni nimic, că exteriorul meu nu mă amendează în nici un fel, va exista mereu, la pachet cu însăși condiția mea umană, vocea interioară care știe foarte bine diferența dintre bine și rău.
Și atunci? Ce s-a întâmplat? Când a tăcut vocea aceasta, și mai ales, de ce? De ce mi-e atât de ușor să pun capul pe pernă după o zi în care am aruncat plasticul pe jos, am urlat în trafic, am vorbit urât, m-am făcut că nu văd, am furat din bani publici? Dar oare mi-e atât de ușor pe cât cred? Unde s-a fracturat natura mea umană? Cum? În ce condiții? Cine a contribuit la asta? Cine e responsabil?
Va urma
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
