Afară ploua mărunt și des de trei zile. Frigul de octombrie acaparase peisajul urban, estompând contururile și transformând culorile în pete vagi.
Era o seară de luni și Jerry se ghemui devreme în pat. Nu așteptă mult somnul, atmosfera întunecată a ploii îl moleși imediat.
Aproape de miezul nopții, în căldura care îl învăluise de câteva ore bune, printre așternuturile moi și senzația de comfort a somnului, în liniștea aproape palpabilă a casei vechi înconjurate de copaci, îi ajunse la ureche un zgomot fin, ca zgâriatul molcom al unei pisici la o ușă închisă. Un foșnet aproape imperceptibil și greu de clasificat, un sunet care nu semăna cu nimic din realitatea ușor recognoscibilă.
Urechea lui Jerry îl interceptă mai degrabă din cauza stranietății sale decât a intensității. Deschise încet ochii, și, în timp ce starea lui de conștiență se reinstala lent, zgomotul creștea în intensitate. Se ridică buimac în capul oaselor, și în momentul acela sunetul se opri brusc. Jerry încercă să își dea seama care era sursa de unde venea zgomotul. Își puse picioarele peste marginea patului și aprinse veioza de lângă pat. Privi în jur. Pe pereți, umbrele mobilelor păreau monștri dintr-o carte pentru copii. Rămase așa pentru câteva clipe, după care se întinse înapoi cu capul pe pernă. Închise ochii.
Zgomotul se insinuă din nou în liniștea camerei. Părea că vine de sub pat. Jerry se ridică din nou și se aplecă astfel încât să poată vedea sub pat. Ca-ntr-un desen animat, capul îi apăru cu susul în jos, între marginea patului și podea.
Apucă să vadă doar o umbră unduitoare strecurându-se după perdea cu agilitatea unei pisici fantastice.
Jerry se ridică terifiat. Zgomotul încetase de tot, dar era cum nu se poate mai sigur că văzuse ceva, și că acel ceva se afla acum între perdeaua de catifea albastră și perete. Păși ușor către perdea. Inima îi alerga prin tot corpul ca un animal speriat într-o cușcă prea mică.
Cu răsuflarea tăiată, smuci brusc perdeaua la o parte, dar nu apucă să zărească decât o umbră cu forma incertă, care, lăsând imacularea peretului în urmă, se prelinse aproape imperceptibil între masă și perete, în spatele unui vraf înalt de cărți care-și așteptau locul pe rafturi de câteva luni bune.
Din locul în care se afla, Jerry nu mai trebuia să facă decât un pas mare ca să poată vedea colțul care adăpostea necunoscuta miezului de noapte. Strânse din dinți, și în timp ce tâmplele îi zvâcneau, făcu pasul, se aplecă ușor înainte și își aținti privirea asupra colțului de cameră ascuns de mica piramidă de cărți.
Inima îi stătu și răsuflarea i se opri în gât. O frică paralizantă îi cuprinse șira spinării și avu pentru o clipă senzația că i se lichefiază organele interne în timp ce creierul i se dezintegrează.
În colțul camerei stătea ghemuită o arătare de mărimea unui câine, cu ochii mari, rotunzi, negri și sticloși, fără pupile, cu urechi clăpăuge și o gură care rânjea, dezvelind colți ascuțiți. Trupul era oarecum rotund, dar părea că își schimbă forma la fiecare mișcare, oricât de mică, și era acoperit de un fel de blană neagră care, în lumină, părea violetă. Coada era groasă, lungă și unduitoare ca a unei pisici, iar pe spate, două aripi ca de liliac pulsau necontenit. Lui Jerry îi trecu prin cap că privește varianta grotescă a unui dragon Disney.
Rămase nemișcat, lipsit de reacție. Privi creatura și îi auzi respirația. Ochii negri și sticloși îl hipnotizau. Ridică mașinal o mână și micul dragon suprarealist zvâcni în direcția feței lui. Urmă o luptă plină de icnete și bufneli, lucrurile în jurul lor se răsturnau, cuvertura fu răsucită și trasă de pe pat, pernele zburau, veioza căzu de pe noptieră, un pahar se făcu țăndări, probabil că din afară scena avea accente ilare, ca episodul din Tom și Jerry care se desfășoară pe fundalul sonor al Rapsodiei Ungare a lui Liszt.
După 20 de minute Jerry căzu epuizat pe pat cu fața în jos și adormi brusc. Se trezi când se lumina de ziuă, lac de sudoare și tremurând de frig, cu cearcăne adânci și cu o durere ascuțită de cap. Buimac și extrem de prost dispus, încercând din răsputeri să pună cap la cap cioburile amintirii nocturne, își începu rutina matinală, înainte de a pleca la muncă.
Afară, ploaia de Octombrie continua.
Pe perete rămăsese urma unor gheare.
Va urma
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
