Au existat multe îngrijorări și chiar pariuri (deja pierdute) legate de faptul că România nu va lua nicio medalie la aceste jocuri olimpice, oameni care deplângeau situația sportului românesc, de parcă niște nemernici l-au nenorocit și acum noi, românii, ne facem de râs. Poate că e parțial adevărat, dar hai să ne gândim puțin la trecutul glorios.
Cea mai cunoscută olimpică română din toate timpurile este Nadia Comăneci. A uimit lumea, a întruchipat perfecțiunea, este poate cel mai recognoscibil nume românesc (deși are mai degrabă rezonanță slavă) pe plan mondial.
Și totuși, după ce a obținut această performanță extraordinară, s-a întors în România, la abuzurile lui Ceaușescu, fie că era tatăl, fie că era fiul, iar cu prima ocazie a plecat din țară, într-un loc unde să se poată simți om.
A schimbat performanța ei cu ceva pasivitatea și lașitatea românilor, sau comportamentul criminal al comuniștilor și securiștilor înainte și după Revoluție? Nu, i-a făcut doar pe toți să se mândrească (de parcă aveau vreun merit) și să mai trăiască un pic cu iluzia că nu e chiar așa rău comunismul.
Au mai fost multe generații de multiple gimnaste, canotori, atleți în general, care au obținut medalii de aur, argint și bronz. Ce au primit ei de la români? Niște videouri? Niște mașini de doi lei? Niște rente viagere cu care nu își acoperă nici nevoile de bază? Niște posturi de profesori de sport? Invitații la emisiuni de duminică? Recunoștință?
Hai să o întrebăm despre recunoștință pe Cătălina Ponor și pe cei care se gândeau dacă ea merită să fie port drapelul României la ediția de anul acesta. Adică ce a făcut așa mare lucru? A câștigat și ea acolo 5 medalii, la doar două olimpiade diferite, și doar 3 au fost de aur. Un fleac. Ce-i dacă și-a sacrificat tinerețea? Ce-i dacă a luat bătaie de la antrenori? Sau ne consolăm cu gândul că ea a fost cuminte și a scăpat?
Foto: Wikimedia Commons
Câți dintre noi am fost la competiții live de gimnastică? Sau canotaj? Sau handbal? Sau oricare din sporturile la care excelăm (sau cel puțin excelam cândva)? Și dacă am fost, câți am plătit bilete? Nici măcar la fotbal, “sportul rege”, cel mai popular sport de pe planetă și din România nu e nimeni dispus să plătească prea mult (uneori nimic) pe aici.
Nici de practicat direct nu practicăm (cu mici excepții), fie pentru că n-avem chef, fie pentru că n-avem unde, fie pentru că n-avem cu ce. Cert este că ne cam lipsește cultura sportului.
Statele Unite sunt puțin în extrema cealaltă. Toți sunt obsedați de sport acolo, și dacă nu îl practică, urmăresc cu mult interes sau își duc copiii la cel puțin unul. Campionii sunt văzuți ca un fel de zei, au o grămadă de contracte de sponsorizare, nu le lipsește nimic. Da, sunt și acolo diferențe de venit între diferite sporturi, și statul le ia taxe și pe medalii, dar nu moare niciun campion de foame, dacă nu își bate joc de viața lui.
Cu toate acestea (sau poate tocmai de aceea), campionii lor au fost prinși dopați de n ori, la fel ca și chinezii și rușii, adică toți cei din țările cu cele mai multe medalii. De fapt, sportivi din aproape toate țările și aproape toate sporturile au fost prinși dopați la un moment dat, iar unii din cei ridicați în slăvi acum vor fi probabil demascați ulterior.
Și atunci unde e prestigiul? Care e tragedia dacă nu luăm medalii sau care e câștigul dacă luăm? N-o să mai fim văzuți ca săracii și indezirabilii Europei? N-o să mai fim (conduși de) corupți?
Hai să ne respectăm întâi pe noi înșine, să fim cinsiți și să ne facem fiecare treaba bine în domeniul nostru, iar prestigiul și recunoașterea celorlalți vor urma în mod natural, dacă asta vrem, deși nu știu de ce avem nevoie tot timpul de validarea cuiva din exterior. Între timp, tot respectul pentru toți cei care fac cinste României, chiar dacă ea nu se prea pricepe să le întoarcă favoarea.
Alex Trandu
Idealist, ecologist, din întâmplare corporatist. Pasionat de știință și politică făcute în mod responsabil.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
