Share

Tweet

Share

Share

Email

Comentarii

• 
• 
• 
• 
• 
• 

• 
• 
• 
• 
• 
• 

Demult, tare demult, cam cu câteva sute de ani înainte de a fi întemeiate toate aşezările umane din Sumer şi Egiptul antic, după cum spun istoricii, se năştea una dintre cele mai vechi civilizaţii ale Europei, Cucuteni sau Cucuteni-Tripolia. Numele i-a fost dat de satul cu acelaşi nume de lângă oraşul Iaşi, unde, în anul 1884, se descopereau primele vestigii ale acestei culturi.

350.000 de kilometri pătraţi de pe teritoriul actual al României, Republicii Moldova şi Ucrainei au fost suportul geografic al acestei culturi. Pe teritoriul României, cultura Cucuteni era răspândită în Moldova, nord-estul Munteniei, sud-estul Transilvaniei şi Basarabia şi era caracterizată în principal de o ceramică de foarte bună calitate, bogat şi variat pictată.

În ultimul weekend din luna Iunie a anului 2016, în sincron cu Sărbătoarea Sânzienelor şi Solstiţiul de vară, târgul Cucuteni se află la ediţia cu numărul 34 şi adună pe aleile parcului Copou din oraşul Iaşi meşterii olari din toată ţara. Expuse pe jos, direct pe aleile parcului, farfuriile, cănile, bolurile, vasele – arse, pictate şi smălţuite, transformă parcul într-un mare mozaic ceramic, colorat mai frumos decât o coadă de păun.

În mireasma de tei şi trilul păsărilor de ceramică în care suflă copiii, vizitatorii păşesc atent printre farfuriile cuminţi, întinse pe alei.
E atât de multă frumuseţe în obiectele astea născute direct din mâinile oamenilor, că îţi frânge inima. În lumea noastră de plastic, cănile şi farfuriile de ceramică pictată în linii şi cercuri şi arabescuri şi spirale şi flori şi animale şi elemente naive şi motive populare, vin să ne aducă aminte cam despre ce e vorba, de fapt. Se simte în ele travaliul manual şi mai ales seva sutelor de ani de tradiţie. Se întrezăresc nişte rădăcini puternice şi atât de adânci, încât probabil că ajung aproape de centrul Pământului.

E ceva ce depăşeşte mult în greutate lumea frivolă în care ne-am transformat, şi ne aminteşte că esenţa noastră nu moare, pentru că e prea veche.
Dincolo de cotidianul acesta înspăimântător de artificial, dincolo de lehamitea noastră, de resemnarea noastră, dincolo de felul nostru absurd şi siderant în care strângem din dinţi şi plecăm capul în faţa oricărui tip de aşa-zisă autoritate, dincolo de cinismul politicienilor, dincolo de ororile sistemului medical sau de învăţământ, dincolo de nebunia halucinantă a realităţii imediate care ne smulge neîncetat din noi înşine, dincolo de caruselul grotesc al evenimentelor politice şi sociale şi sportive, naţionale şi internaţionale, deasupra acestei lumi schizoide în care ne-am creat surogate pentru orice – sufletul nostru îşi reclamă, din ce în ce mai rar şi la fel de tăcut precum Cuminţenia Pământului, esenţa lui românească, adevărul lui uriaş şi cuminte, frumuseţea lui izbăvitoare şi de netăgăduit.

Eu cred că ăştia suntem noi. Oamenii ăştia tăcuţi şi din păcate trişti, dar cu un simţ al umorului insolit şi ireductibil, pe care nu l-am mai aflat nicăieri altundeva în lumea asta largă, al căror singur răspuns în faţa adversităţii e un tip de resemnare mioritică inexplicabilă chiar şi pentru noi înşine. Şi atunci când simţim că ne-a fost luat totul, absolut totul, că ne-a fost jignită şi abuzată fiinţa în cele mai tainice locuri ale sale, singura noastră reacţie, prima şi ultima, este să facem vase din lut şi să le pictăm dumnezeieşte.

Nu ştiu de ce e aşa. Nu ştiu dacă e bine sau rău. Nu ştiu dacă se va schimba.

Dar poate că, peste câteva mii sau sute de ani sau, cine ştie, mai puţin, după ce planeta asta se va fi scuturat de noi toţi, o civilizaţie extraterestră, aflată la un nivel de evoluţie greu de conceput acum, îşi va apleca siluetele bizare asupra unui ciob de ceramică smălţuită în verde, albastru şi maro, studiindu-l în ungherele creierelor reci şi evoluate, şi va experimenta, pentru prima oară, Uimirea. Şi poate că, după atâta amar de vreme, după eoni în care am ars ca lutul de Cucuteni, în sfârşit! – asta ne va salva.

Foto © Doina Antohi | YoungNation