Una dintre cele mai vii amintiri ale copilăriei mele este din primul an de grădiniță. Ciudat, eram un copil foarte mic, și totuși imaginile întipărite atunci în mintea mea au și acum o claritate incredibilă. Amintirea poartă numele unei colege de grădiniță de vârsta mea. Oana Mustață. Așa o chema. Iar amintirea este, din nefericire, extrem de dureroasă.
Copiii ceilalți, foarte răi și nesupravegheați, neghidați de nimeni, își băteau joc de această fetiță. În modul cel mai crud cu putință, considerând că venea din partea unor copii. O puneau să-și ridice fustița și râdeau. O arătau cu degetul. Îi inventau tot felul de nume răutăcioase. Fetița nu riposta. Se supunea și zâmbea cuminte și umil. Nu știu în ce măsură înțelegea ce i se întâmplă.
Oana suferea de sindromul Down.
Nu știu ce s-a întâmplat cu ea. Peste ani, urmărită de un sentiment de vinovăție pe care nu-l pot explica rațional, am căutat-o online. Dar nu i-am dat de urmă. Nici nu pot fi sigură că mai trăiește. Am citit că persoanele care suferă de această boală nu trăiesc mult peste 30 de ani. Nu știu ce-am sperat. Dacă totuși aș fi reîntâlnit-o, ce i-aș fi spus? Oare mi-aș fi cerut iertare? Ar fi contat?
Asta se întâmpla la începutul anilor 80. După trei decenii și ceva, regăsesc povestea în altă formă și identică în esență.
Realitatea.net relatează cazul lui Mihai Moceanu. Un elev din Cluj care a promovat bacalaureatul cu nota 7. Care a fost umilit și discriminat. Și exclus din colectiv în urma unui sondaj în rândul colegilor.
Mihai suferă de sindromul Down.
„14 dintre cei 21 de colegi au completat un chestionar în care spuneau că nu mai vor să fie în aceeaşi clasă cu tânărul cu sindrom Down.”
14 dintre cei 21 de colegi.
14 din 21.
Ce îi învățăm pe copiii noștri? Cum ajung să-și elimine un coleg cu atâta ușurință? Și din ce motive? Pentru că suferă de o boală genetică? Atât de jos e nivelul de dezvoltare emoțională? Să fie oare presiunea adulților? Ar fi foarte interesant de investigat cum și de ce au spus „nu” cei 14 copii. Care sunt argumentele lor? Pot fi demontate? Au ales în cunoștință de cauză?
Vă dați seama ce vină imensă purtăm noi, ca adulți? Cum au ajuns niște adolescenți să fie atât de lipsiți de empatie, de înțelegere, de curaj, de generozitate? Putem să-i învățăm orice, din orice domeniu. Să exceleze în matematici speciale. Să cunoască zece limbi străine. Să construiască rachete și să zboare pe Lună. Să găsească leacul pentru cancer. (Deși mi-e teamă că toate astea nu sunt posibile fără ingredientul magic.) Dar dacă inima lor e împietrită, dacă își ignoră cu atâta lejeritate umanitatea, am eșuat. Toți.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
