Cosmonautul Mikhail Kornienko este unul dintre foarte puținii oameni care au trăit departe de Pământ timp de un an, pe o Stație Spațială Internațională, în cadrul unui experiment care a simulat viața departe de Pământ pentru o perioadă mai îndelungată, în vederea pregătirii unei expediții pe Marte.
Cât de bine se vor descurca viitorii exploratori ai planetei Marte la întoarcerea pe Pământ e un aspect încă incert. Printre modificările fizice posibile se numără pierderea masei osoase și afecțiuni cerebrale.
Astronautul rus avertizează însă mai mult în privința pericolelor de ordin psihologic. Deși călătoria pe Marte pare un deziderat înalt pentru mulți visători, realitatea stă cu totul altfel. Odată ajuns acolo, după ce trec emoțiile tuturor lucrurilor noi care ți se întâmplă, se întâmplă ceva ce psihologii trebuie să ia în calcul cu foarte mare atenție: începe să-ți fie dor de planeta Pământ.
E mai mult decât nostalgie, e un cu totul alt tip de emoție. Sigur, ți-e dor de casă, de prieteni, de familie, de câinele tău. Dar dorul de planeta ta e ceva ce puțini au experimentat până acum și un aspect pe care psihologii trebuie să-l ia serios în considerație pentru stabilirea unui plan de consiliere a viitorilor călători către planeta roșie.
Momentul aterizării în stepa Kazahstanului este relatat cu mare emoție de Kornienko: „Când aerul stepei intră în cabină, după toate zguduielile aterizării, simți că nu te mai saturi să-l inspiri. Simți că ai putea să-l tai cu un cuțit și să-l întinzi pe pâine.”
Imaginile care înfățișează Pământul din spațiu sunt, într-adevăr, splendide. Unele îți taie respirația, cum sunt cele cu aurora boreală. Cosmonauții au imaginea de perspectivă, care le răscolește sentimente sincere de afecțiune față de Pământ. Și nu e nevoie decât de o doză minimă de empatie ca să înțelegi destul de ușor ce poate însemna să-ți lipsească, timp de un an, „the pale blue dot”. Ce poate însemna să iubești o planetă.
Deci, dacă iubim mărgica albastră atât de mult, cum se face că nu i-o arătăm deloc? Cu toată tehnologia și accesul la tehnologie, cum de nu avem nici o clipă imaginea de ansamblu, perspectiva acestui acasă atât de generos cu noi?
Omenirea și planeta par să fie într-o relație toxică generată de oameni, în care planeta e ca un fel de mamă incredibil de generoasă de a cărei răbdare abuzăm constant, obraznic, arogant.
Poate că un experiment interesant ar fi ca toți oamenii care defrișează păduri, împușcă pui de urs, aruncă plastic peste tot, consumă, consumă, consumă, fără să dea nimic înapoi, să stea un an pe Marte, sau oriunde în spațiu, să vadă planeta Pământ de foarte departe. Să li se facă dor. Să o aprecieze.
Deci, practic, ar trebui să plecăm, pe rând, toți.
Tonul blând cu care astronautul rus își relatează experiența mi-a amintit de o inscripție văzută odată pe un zid, undeva aproape de Universitate: „Noi aicea ne iubim, sus în stele-i Gagarin.”
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
