Căutase culoarea aceea o viață întreagă, sau cel puțin asta era senzația intensă cu care trăia. Era aclamat de o lume întreagă, căutat de regi, președinți și celebrități, cărora le pictase cele mai faimoase portrete, peisajele create de el erau proiectate pe clădiri la festivaluri de artă și reproduse pe milioane de suveniruri, căni, brelocuri, cărți poștale, cromatica întregii lumi părea plăsmuită de mâinile lui miraculoase, atât de pricepute în mânuirea pensulelor, planșelor, paletelor…
Și totuși, în orele de singurătate fertilă ale creației, simțea cum un detaliu i se refuza perpetuu, cum ceva fără nume lipsea în mod esențial din toate tablourile lui, ca și cum un colț al fiecărei pânze ar fi rămas neacoperit, gol, nedefinit, neterminat, dar, mai dureros decât orice, nenumit.
Încercase, în ore prelungi și chinuitoare, să găsească acel detaliu, acea culoare nenumită, amestecând albastru, galben și roșu, șofran, turcoaz, carmin, violet și vișiniu, bordeaux și bourgogne, indigo și verde, se întorcea la alb și negru pentru a căuta din nou, dar nimic, nimic, nici una dintre miile de nuanțe nu îi făcea retina să vibreze.
Și continua să amestece, să picteze, tot ce vedea în jur și tot ce își putea imagina, și lumea era mai frumoasă datorită lui, culorile se desfăceau în arabescuri bulversante, dar el nu se putea opri din căutare, și lunile se transformau în ani, și anii în decenii, și febrilitatea căutării, în loc să scadă, se intensifica, îl mistuia, îl făcea să se simtă captivul propriului semn de întrebare, între gratiile unei frustrări infinite și chinuitoare…
Până când într-o zi, amețit de alergătura neîncetată a minții și de fâșiile de nori care îmbrăcau cerul gri ca pe-o mumie, adormi, ca niciodată, în fața pânzei. Mâna i se relaxă, degetele se desfăcură, pensula căzu pe podea, și mișcarea necontrolată a brațului răsturnă, ca într-un joc de domino, cutiile cu vopsea, din care, eliberate, se iviră culorile, și începură să i se amestece la picioare.
Și în somnul greu ca plumbul, asemănător morții, în acea după-amiază portocalie de octombrie, visă un păianjen… o tarantulă… atât de frumoasă, uluitoare în perfecțiunea ei, mare cât palma lui, și îmbrăcată în blana aceea stranie făcută din nenumărați perișori minusculi, care păreau argintii cu reflexe de curcubeu, ce culoare nefiresc de minunată…
În vis, creatura stătea nemișcată, pe marginea de jos a unui fotoliu vechi și uzat din atelierul lui, părea înghețată în timp, ca și cum ar fi fost cusută pe fondul stacojiu al stofei, iar el o privea hipnotizat, și avu sentimentul, aproape palpabil, că îl privește… că la cea mai mică mișcare, ar fi zvâcnit într-un dans perfect, delicat și mut al celor opt picioare segmentate spre cea mai apropiată fisură a podelei, unde avea să dispară definitiv într-o fracțiune de secundă, să se topească într-o altă lume, lăsându-l să creadă că l-a vizitat într-un acces de generozitate.
Numai ție ți-a fost dat să-mi vezi culoarea.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
