Pe 29 august 2016, Michael Jackson ar fi împlinit 58 de ani. Încă doi ani și ar fi împlinit 60. Dar adevărul este că mi-a fost și îmi este imposibil să mi-l imaginez la o vârstă atât de înaintată. Michael Jackson, 60 de ani? Im-po-si-bil.
Michael rămâne imaginea unui bărbat tânăr și fragil, care nu are cum să îmbătrânească. Imaginea aceea din „Bad”, îmbrăcat în costumul negru cu multe curele metalice, cu tricou alb pe dedesubt, degetele bandajate și cizme negre cu ținte. Sau cea din „Remember the Time”, îmbrăcat în veșminte stilizat-egiptene, aurii.
Apariția de dinaintea concertului care n-a mai avut loc, programat pe arenele O2 din Londra, din anul morții lui, nu corespunde imaginii marelui creator de muzică. Peruca, silueta slăbită și infinit mai vulnerabilă, ochelarii mari de soare, toată fragilitatea lui care acum nu mai putea să se ascundă în nici un fel, după atâția ani de turnee, concerte, medicamente, insomnii, depresie, hărțuire constantă – toate se constituiau într-o umbră a ceea ce Michael fusese cândva.
Imaginile din timpul repetițiilor pentru „This Is It” mi-au confirmat sentimentul – Michael era aproape scheletic, și, deși executa coregrafiile ca un zeu ce era el, vigoarea dispăruse. În ciuda perfecționismului încăpățânat cu care insista să-și pună show-ul la punct, se afla, mai mult decât evident, la ultimele suflări.
L-am văzut pe Michael când a venit a doua oară în România, în 1996. Am ratat primul concert, cel din 1992, (eram prea mică), concert despre care chiar el a spus, într-un interviu, că a fost unul dintre cele mai bune pe care le avusese vreodată până atunci.
În 1996, nu a mai cântat toate piesele live și a părut mult mai obosit. Dar apariția lui meteorică a fost la fel de năucitoare, iar show-ul, gândit atent până la cele mai mici detalii, a declanșat aceeași isterie în masă pe care televiziunile o reluau obsesiv.
Nu am fost foarte aproape de scenă la început, dar, la un moment dat, mulțimea, ca un animal gigantic și unduitor, m-a purtat până mai aproape și l-am văzut, dansând în costumul lui galben din „Jam”. Din păcate, nu-mi aduc aminte mai mult. Știu că au fost momente în care nu auzeam muzica din cauza țipetelor, iar eu asta aș fi vrut. Să aud muzica lui Michael și să cânt cu el.
Am crescut cu muzica lui și cu mesajul cântecelor lui. Am învățat engleză datorită lui pentru că vroiam să îi știu pe de rost toate cântecele. Și le-am învățat, și încă le știu. De departe, albumul meu preferat este „Bad”. Am glumit odată spunând că mi se pare scris de Dumnezeu și apoi dăruit cuiva, la întâmplare, prin grație divină. Și acel cineva a fost chiar Michael.
Mă impresionează până la lacrimi mesajul din „Man in the Mirror”, ritmul din „The Way You Make Me Feel”, erotismul subtil din „Liberian Girl”, cadența neașteptată din „Another Part of Me” sau „Speed Demon”, claritatea ritmică din „Leave Me Alone”, și chiar și melodiile compuse pentru album, dar care n-au mai fost incluse, ca de exemplu „Streetwalker”, mi se par la fel de reușite.
Nu a încetat nici o clipă să mă uimească și să-mi oprească răsuflarea cu arta lui extraterestră, chiar și din albumele de mai târziu, care reflectau problemele care-l măcinau, cum ar fi dependența de Demerol („Morphine”) sau eternul război cu tabloidele („Tabloid Junkie”). Muzica lui îmi atinge corzi sensibile cu rădăcini în adolescența mea, și mi-e foarte greu să cred informațiile din tabloide, care încă îi scormonesc trecutul în căutare de știri senzaționale legate, desigur, de sexualitatea lui.
I-am cumpărat și citit cărțile, Moonwalker și Dancing the Dream, l-am urmărit în interviuri și am ascultat cu atenție atunci când povestea cum creează, cum compune, cum dansează, l-am ascultat nu doar cântând, ci și făcând beat-box, și am încercat imposibilul, acela de a înțelege pe cale rațională esența eluzivă a genialității lui.
În toate imaginile însă îl însoțește, constant, taina talentului său uriaș, de necuprins cu mintea, aterizat, la propriu, pe un sol cum nu se poate mai fertil: o copilărie profund traumatizantă, o hipersensibilitate aproape clinică, și un fond social lipsit de susținerea mediatică de astăzi a rețelelor sociale, care nu putea decât să întrețină și să adâncească misterul personalității lui.
Atunci, în 1996, o prietenă mi-a povestit că a fost aleasă să meargă în rulota lui să îi facă un cadou. A intrat, i-a strâns mâna și i-a dăruit o carte despre România. Mi-a povestit că, odată ce treceai de șocul inițial de a te afla la 50 de cm de megastar, era un om normal, mai degrabă tăcut.
Nu știu care dintre lucrurile urâte spuse și scrie despre el sunt adevărate. Și-a albit pielea? Și-a făcut o mie de operații estetice? A molestat copii? Era cheltuitor? Obsesiv-compulsiv? Desprins de realitate? Of. Nu știu. Sper că nu.
Tot ce știu sigur e ce trezește muzica lui în mine. Și în alte milioane de oameni. Și felul în care continuă s-o facă.
Vestea morții lui m-a șocat atât de tare, încât am crezut că e o glumă. După o săptămână am tras mașina pe dreapta ca să plâng cu capul pe volan, cu senzația că pierdusem un membru al familiei.
Dar nu se putea altfel. Michael zăbovise poate puțin prea mult printre noi. În urma lui rămâne urma glisată a pașilor de moonwalk în sufletele noastre.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
