Strada largă și întunecată face legătura între stațiunile litoralului românesc și e plină de oameni care se întorc către locurile de cazare. Mergem alături de mulțime, eu și prietenele mele, și o disperare subtilă dar certă ne cuprinde încet la gândul că nu vom avea cu ce să ne întoarcem acasă. Încercăm să oprim câteva mașini, dar toate merg în direcția opusă. Nu se vede nicăieri nici un taxi, iar băieții glumeți și amețiți de alcool au început deja să se manifeste pasiv-agresiv, în dulcele stil clasic tradiționalist patriarhal românesc. Că de, ce caută trei fete singure la ora asta pe străzi? Un taxi, asta caută, sau un microbuz, sau un maxi taxi, sau orice formă de transport și de organizare care se cer după un concert de amploare pe plaja dintre Venus și Saturn. Sau orice semn, cât de mic, că am depășit Evul Mediu.
Dar nu l-am depășit, nici din perspectiva organizării, nici a mentalității. Mai ales a mentalității.
Un grup de jandarmi proțăpiți în mijlocul străzii pe jumătate închisă ne readuce, temporar și iluzoriu, speranța.
Nu vă supărați, mai circulă vreun maxi taxi? Un autobuz, ceva? Unde e stația?
Mă privesc cu ochi opaci și inexpresivi.
Nu mai circulă nimic la ora asta.
Păi și un taxi unde găsim?
A, nu sunt.
Cum adică nu sunt? Nu ne puteți da un număr al unei companii?
Noi nu suntem de-aici.
Păi nici noi. Dar dumneavoastră purtați uniforma oamenilor legii, nu noi.
Doar în Mangalia mai găsiți taxi la ora asta.
Păi și până în Mangalia cu ce ajungem?
E un maxi taxi.
De unde îl luăm?
Nu știm, întrebați unde e stația.
Domnilor jandarmi, nu avem cu ce să ajungem acasă.
Păi de ce-ați stat atât de mult? Trebuia să plecați mai devreme.
Am fost la concert, dar sigur că în momentul ăsta părerea ta despre ce ar trebui să fac eu cu viața mea, spusă și pe tonul ăsta personal, nu numai că nu mă ajută, dar mă face să-mi doresc intens să-ți ard un șut unde te doare mai tare. Deci, domnilor jandarmi, ce facem? Cum ajungem măcar până în Mangalia? Ce facem, mergem noaptea pe jos?
Da’ ce, n-aveți piciorușe ?
Splendidă întorsătură, domnule jandarm, și deloc misogină. Eleganța dumneavoastră și disponibilitatea de a mă ajuta mă lipesc de pereții propriei mele minți.
Într-un capăt de stradă încep să apară taxiuri. Fugim haotic spre ele, noi și alți turiști aflați în aceeași situație ca noi. Primele au deja clienți.
Nu vă supărați, puteți chema prin stație un coleg?
Vă dau numărul și-l chemați.
Păi și unde să îi spunem să vină?
În Saturn.
Unde în Saturn?
În stațiune.
Pe ce stradă, doamnă taximetristă, pe ce stradă…
Dar doamna taximetristă, corpolentă și la trup și la minte, n-are timp de noi, ridică din umeri și dispare în noapte cu mașina ei galbenă.
Într-un târziu, suntem salvate. Vom plăti ca să ajungem înapoi în stațiunea în care stăm cât n-am plătit pentru concert, și pentru autobuzul cu care-am venit, și pentru bere, și pentru mâncare, dar suntem, în sfârșit, în siguranță, în taxi.
Mașina înghite kilometri de drum întunecat și, în tăcerea frustrată, tensionată și obosită care se lasă, revin, colorate și fantastice, amintirile din concert, când niște extratereștri cu chipurile acoperite de măști pictate au coborât pe scenă pentru un timp scurt, să ne reamintească, și nouă, și jandarmilor, și băieților veseli, și doamnei taximetrist, că „procientu’ di oamini normali șî animali îi acelaș pisti tăt”.
Carla’s Dreams ne-au cântat despre acele tale și tatuaje sub piele, despre sentimentul de POHUI, despre iubirea noastră, și au făcut un show electrizant cu rapul lor cântat cu accentul moldovenesc unduitor, presărat cu momente de un umor aparte când s-au adresat plajei înțesate de oameni cu „Bună sara, sî știț cî noi n-aviem emoțâi diloc, sânteți doar șăpti oamini, un cierc intim.” Ne-au privit din spatele ochelarilor negri și al machiajului, acoperiți de glugile negre, și au dansat și au sărit cu noi, și plaja s-a umplu de stele, și cerul de versuri, și marea de meduze translucide și fosforescente, și toți am dorit, măcar pentru o clipă, să-mbătrânim în doi. Ne-au luat pe sus cu creativitatea lor specială și atât de autentică, ni s-au adresat direct și sincer și, printre fantasmele jocului de lumini și miile de decibeli, s-a zărit, la un moment dat, mică și rotundă, Modestia.
Foto: Wikimedia Commons
Înainte să ne cuprindă și să dispară în noapte, Carla’s Dreams ne-au cântat crezul lor.
„Din sute de concepte și sute de premise,
Din mii de căi deschise din lista mea de vise,
Aleg să rămân singur, dar să rămân integru,
În punctul ce desparte segmentul alb și negru,
În punctul unde eu contez la fel ca tine,
Te las să fii cum ești și mă accepți pe mine.”
(Carla’s Dreams, Hobson’s Choice, Track 0)
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
