E cineva care a crezut într-adevăr că echipa națională va câștiga meciul cu Franța? Nu, nu e o întrebare retorică, ci una onestă și directă. Nu, nu dacă a sperat că va câștiga România. Ci dacă a CREZUT. Real, fără dubiu, nu neapărat ca pe o certitudine absolută, pentru că așa ceva nu prea există, ci ca pe o posibilitate reală, statistică să spunem, că echipa noastră a avut șanse să câștige.
Și dacă există cineva care poate să răspundă afirmativ, aș vrea sincer să îi ascult argumentele. Pentru că eu n-am crezut. Am sperat, da. Am ținut cu „băieții noștri”. Asta e oricum by default. Mi-a bătut inima mai repede și mi-au dat lacrimile când am auzit imnul țării mele cântat de toți românii de pe stadion. Aproape că n-am mai respirat când am văzut tricolorul fluturând. Pentru că toate astea-s ale noastre, și asta nu se va schimba niciodată.
Dar de la argumentele emoționale, frumoase, desigur, până la existența unui suport concret pentru o posibilă victorie, calea e foarte lungă, și mi-e teamă că suntem abia la începutul ei.
Nu ajunge să vrei, să speri, să te bați patriotic cu pumnii în piept, să te enervezi, și, mai ales, să te bazezi aproape exclusiv pe Dumnezeu. Dacă echipa noastră a strălucit cândva, a fost datorită norocului pe care l-am avut de a da naștere unei generații foarte talentate. Dar nici talentul nu e de ajuns. Că de, Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă. Mai pune și tu osul la treabă. Cred că ăsta e ingredientul magic care ne lipsește în momentul de față. Munca. Efortul asiduu. Implicarea. Investiția pe termen lung, cu viziune de ansamblu. În cazul de față, în echipe de copii și juniori, antrenați temeinic și constant. Nu ei sunt fotbaliștii talentați de mâine? Nu ei reprezintă șansa noastră concretă de a plânge de bucurie și la finalul meciului, nu numai la început, când se cântă imnul?
Înțeleg că domnul antrenor a fost re-chemat la echipa națională după o pauză de antrenorat de aproximativ opt ani. Păi… no offence, dar la ce ne așteptăm?
Credința are nevoie de vector. Adică e frumos și bine și salutar să crezi, să te rogi Dumnezeului tău, oricare ar fi el, dar în momentul în care speri să se întâmple miracole așa, din nimic, înseamnă că inițiezi un soi de negociere cu divinitatea, și din câte știu eu, Dumnezeu nu prea negociază. Deci pune mâna și muncește.
E ca și cum s-ar aștepta un actor să fie spectacolul bun fără să învețe textul sau partitura. În teatru, doar amatorii se bazează pe noroc. Dar ei nu au neapărat pretenții. Zic, Doamne-ajută, poate ne simțim inspirați în seara asta, ce-o fi, o fi. Dar profesionistul știe că performanța lui nu va scădea sub un anumit nivel, oricât de bine sau de rău s-ar simți în seara spectacolului.
Până la urmă, echipa națională ne reprezintă. Ne reprezintă mentalitatea, absenteismul, frica, ne-informarea. Tot noi suntem și acolo, pe teren. Și nu avem mentalitate de învingători, nu nu. Abia am început să încercăm să gândim și altfel. Dar munca grea de-abia acum începe, după ce am ieșit în stradă să dăm un sens revoltei noastre. Așa că… hai, România. Hai. Hai odată.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
1 Comment
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
Arpi Romanu
12 iunie 2016 la 00:39
Da, eu am crezut ca vom castiga si am pronosticat 3-0 pt Romania.
Argumentul meu e faptul ca dl Iordanescu si dl Viorel Moldovan au lasat amintiri frumoase in Franta, unde am batut Anglia, am batut echipe mari pana am ajuns vopsiti blonzi cu totii.
Aveau experienta, aveau rezultate, iar surpriza trebuia sa apara dupa atatia ani de asteptare.
Daca se inscria ocaziile pierdute de la inceput, Romania castiga meciul.
Am uitat insa ca frica de marca, de nume mare, de valoare, de „smecheri”, de securisti, de comunisti, de mafioti, de interlopi etc,
este o boala grava sadita in inima romanilor de mici, tocmai pt a putea fi manipulati, monitorizati, vanduti, batjocoriti, etc,
impacati cu esecul, fara viziune de om liber, de talent pur, de placere, de bucurie, de invingator.
De aceea nu au venit golurile, de aceea nu se iesea la primire de pase si se asteptau pe tava, de aceea s-a jucat rugby, degajari la intamplare, nu au fost pase consecutive ci le dadeam mingea inapoi la francezi, nu s-au facut driblinguri, un-doi, nu s-a jucat fotbal, nu s-a trait fotbalul, deci nu a fost spectacol, insa am stat incomozi pe teren in fata Frantei care abia a reusit sa castige in fata noastra, datorita fricii de a intra la minge inaintea golului doi, acceptand in acel moment jucatorii sa nu se mai oboseasca, si sa-l lase pe francez sa isi incerce norocul in viata, ca noi nu mai avem chef sa il incercan, ne cunoastem sansa:
„suntem sortiti esecului”…
Cam asta e problema noastra,
mentalul si cultura noastra e la pamant datorita ca ne-am lasat dezbinati de noi si de straini.
Avem nevoie de incredere, insa suntem de piatra si intre noi ne aratam doar fata de baros si n-avem mila.
Totusi am crezut ca e timpul in care o simpla explozie de adrenalina dupa atatia ani de asteptare, ne va umple din nou de incredere, iar alaturi de cei cu care am trait astfel de momente si acelasi loc, e semnul ca putem fi din nou la fel.
Hai Romania !!!
Sa curga golurile in fotbal macar…