Imprevizibilă și inexplicabilă, logica bucureștenilor a fost, este, va fi – de fier.
#1 Nu parcați aici
Interlocutor: domn bine îmbrăcat, cel mult 35 de ani, ochelari, element simpatic: câine negru creț de talie mijlocie, ținut în lesă. Ceva din aerul domnului îmi dă senzația că mai există o lesă, invizibilă, al cărei capăt se află în mâna soției.
- Nu parcați aici.
- De ce?
- Eu locuiesc chiar aici și îmi las mașina aici ca să fie foarte aproape, că mai sunt atâția care parchează aici, dar eu locuiesc aici, și să fie mașina aproape.
- Și eu locuiesc tot aici, în bloc. (Indic intrarea blocului, aflată la 4 metri distanță.)
- Da, dar aici e în fața casei mele.
- E trotuar. E spațiu public. Deci comun. Îmi aparține și mie la fel cum vă aparține și dumneavoastră. Adică în egală măsură.
- Bine, doamnă!!! Dacă așa puneți problema!!!
Dispare în casa lui din fața trotuarului nostru, trântind furios ușa. Elementul simpatic nu are nimic de adăugat.
Interlocutor: domn trecut de 60 de ani, gras, părul alb, maiou alb, pantaloni de trening murdari, șlapi. Nici un element simpatic.
- Nu parcați aici.
- De ce?
- Locuiți aici?
- Acolo. (Indic aceeași intrare a blocului.)
- Eu locuiesc aici de 17 ani.
- Eu locuiesc acolo de un an și jumătate.
- Nu parcați aici.
- De ce?
- Trebuie să vină fiul meu.
- E loc cumpărat de la primărie?
- Nu, dar locuiesc aici de 17 ani, și fiul meu își lasă mașina aici… Acuma, dacă fiul dumneavoastră ar veni aici, dacă aveți, să vă trăiască, dacă nu…
- Dar e loc public. E trotuar. Îmi aparține și mie exact așa cum vă aparține și dumneavoastră. Adică în egală măsură.
- Ei, acuma, sigur, dacă vreți să vă găsiți mașina cu cauciucurile tăiate…
- Mă amenințați?
- Nuu, Doamne ferește, dar eu locuiesc aici de 17 ani, și băiatul meu parchează aici…
- De ce nu vreți să fim vecini buni?
- Ei, dar nu vreau eu sa fiu vecin cu dumneavoastră, nu mă interesează…
- Dar nu e vorba de vrut. Deja suntem vecini, indiferent dacă ne place sau nu. Și în condițiile astea, n-ar fi mai bine să ne înțelegem?
- Eu locuiesc aici de 17 ani, fiul meu parchează aici, nu e chiar așa, doamnă…
- Bine, plec.
Adevărul este că, în absența oricărui element simpatic și în prezența șlapilor cu maiou, mi-e frică de amenințarea lui. Îmi las mașina ceva mai departe, (unde, sper, nu locuiește nimeni de 17 ani, și nu e casa lui, și n-are nici un fiu), meditând la imposibilitatea coerenței într-un dialog halucinant.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
