Deși am spus de fiecare dată că n-o mai fac, totuși am făcut-o. M-am dus la vot. De fiecare dată. Am votat mai mult negativ, sperând să nu iasă unul sau altul, am votat cu lehamite, cu speranță, chiar și cu încredere la un moment dat, cu silă, cu furie, cu greață, cu resemnare, cu toate astea la un loc, m-am dus cuminte și-am pus ștampila, și de fiecare dată viața și-a urmat cursul, indiferentă la votul meu, se pare, căci pe fondul unui sistem incoerent ca o boală genetică și absurd precum cancerul, în ce măsură poate să facă vreo diferență un candidat mai mult sau mai puțin curat?
Dar niciodată, niciodată nu m-am simțit, în timpul votării și mai ales după, cum mă simt de data asta. Ăsta e motivul pentru care nu m-am putut nicicum aduna să scriu despre altceva, să mă joc cu oricare alt subiect care ar fi putut, măcar și pentru câteva ore, să îmi devieze atenția de la cât de tristă mă simt. Pentru că așa mă simt. Profund, palpabil, iremediabil – de tristă.
Nu vreau să acuz. Nu e stilul meu. Să dau vina pe cei absenți, să îi împroșc pe cei prezenți pentru opțiunea lor. Dar cert e că absenții și prezenții, împreună, au făcut posibilă opțiunea halucinantă. Ne-am ales drept stăpân același călău pe care l-am avut până acum.
Nu înțeleg cum funcționează acest mecanism, deși l-am bifat și eu, nu o dată, în alte circumstanțe decât cele politice. De ce ne întoarcem la cel ce ne provoacă suferință, la cel ce ne minte, ne fură, ne înșeală, de ce nu îi vedem masca mincinoasă și grotescă, de ce nu rupem lanțul atunci când avem posibilitatea asta? Ce îi face pe copiii bătuți și agresați să dorească să se întoarcă la părinții violenți? Ce le ține pe femeile abuzate în interiorul relației abuzive? De ce acceptăm să ne umilească șeful, continuând să muncim pentru el? De ce rămânem la nesfârșit, trenând în mlaștina unei false siguranțe, în relații toxice? Dacă recunoaștem minciuna, de ce n-o taxăm? De ce e atât de greu să te ridici din locul familiar al abuzului și să pleci, odată pentru totdeauna? De ce e atât de greu să spunem nu, să tăiem frânghiile, mai ales atunci când există această posibilitate? E ca și cum am sta cu foarfecele în mână, privindu-ne resemnați sforile care ne transformă în triste marionete… De ce? Nu vreau decât să înțeleg.
Oare nu ne lipsește credința? În ciuda catedralei care ne va mântui și care se înalță implacabil, oare nu am uitat să credem? Să știm, în interiorul nostru, că dacă avem curaj să părăsim minciuna, totul va fi, cu-adevărat, bine?
Poate că asta e normalitatea pentru noi. După atâția ani de abuz, asta e singura formă în care știm să existăm. E singura noastră variantă de realitate. Oricum, părăsim infinit mai greu un lucru sau o situație sau o persoană care ne-a adus suferință decât pe una care ne-a adus bucurie. Și-atunci când asta e tot ce-am cunoscut până acum, cel puțin în istoria ultimilor 26 de ani, poate că alegerea noastră de a rămâne victime este mai mult decât explicabilă.
Din păcate, la nivel profund, situația continuă să-mi depășească puterea de înțelegere. Mă abțin cu greu să nu scriu exact ce cred și ce simt față de partidul câștigător al alegerilor locale și de persoana care ne va administra orașul în următorii patru ani. Mi-e teamă că paragraful s-ar transforma într-un șir nesfârșit de verbe care l-ar face și pe cel mai grobian camionagiu să roșească. Dar ar fi lipsit de demnitate și inutil. Așa că rămân cu întrebările de mai sus și cu ștampila în mână, sperând că-mi va trece tristețea.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
