Vineri pe 16 Septembrie, trupa Carla’s Dreams era în mijlocul unui concert într-un restaurant din Târgoviște. Ei și cum cântau ei așa, un spectator din primul rând a găsit de cuviință să arunce în solist cu o bancnotă a cărei valoare nu se distinge în filmarea care circulă pe internet.
Adică ce și-a zis spectatorul, ia uite băeții ăștia pictați pă față, ce frumos le zice, nu înțeleg nimic, da’ merită niște bani, așea, dăcât o bancnotă să le dau, ia mă d-aci, moldoveanule, deși e destul de coerentă pseudo-fraza supoziției mele, și pac! a aruncat în solist, a dreacu’ pielea pă mine de amuzant ce sânt io.
În momentul cu pricina, solistul ia ceea ce în actorie se numește „un prag”. Adică are o reacție bruscă, organică, determinată de un factor exterior neașteptat. Și ce prag, Dumnezeule! Aproape că-l vezi cum se înnegrește la față, în ciuda măștii. Sub machiaj, chiar dacă în sală e semiîntuneric, vezi cum îi năvălește sângele în obraji ca apoi se i se întunece privirea de furie.
Ei și după prag, are o secundă în care decide cum să reacționeze la treaba asta, și reacționează. Se oprește din cântat, culege banii de jos, îi aruncă înapoi către entitatea inteligentă care i-a aruncat, face 180 de grade pe loc, cu o ultimă sforțare mai spune „Vă mulțumim mult”, și dispare în culise.
Știrea relatează că nu a revenit și concertul a fost amânat.
În urma lui, basistul rămâne confuz, mai execută mașinal câteva acorduri, și se oprește și el, dar e atât de siderat de toată întâmplarea, că rămâne locului. Restul membrilor trupei rămân și ei, spectatorilor le piere încet dar sigur buna-dispoziție, și de undeva se aude o voce: „L-a jignit.”
Filmarea e cât se poate de grăitoare, reacția solistului e ca o palmă puternică peste față, ca un duș brusc cu apă aproape înghețată pe pielea goală. Reprezentanții restaurantului au comentat că „…și decizia interpretului de a opri concertul a fost destul de dură.”
A da, credeți? Eu zic că o decizie într-adevăr dură ar fi fost un șut puternic în testicolele domnului semi-vertebrat. Urmată de părăsirea definitivă a locului. Dar membrii trupei au promis că vor reveni și că biletele își păstrează valabilitatea.
Păi da, ați putea spune, dar ceilalți spectatori ce vină aveau? Una indirectă, cu siguranță. Adică cineva, la un moment dat, trebuia să i-o zică pe aia dreaptă domnului parameci; cu siguranță nu era prima oară când se purta ca o amibă înfometată.
Că a făcut-o solistul de la Carla’s Dreams a fost doar o chestiune de timing. Și e foarte bine că ceilalți au asistat la acest episod în loc să sară pe loc cântând „Hop! Eroina mea!”. A fost o variațiune educativă cât se poate de binevenită, într-o țară în care noțiunea de limită a devenit, paradoxal, profund negociabilă.
E foarte important să amendăm fără drept de apel încălcarea limitelor. Pornind de la cele mai mici, aproape insignifiante gesturi, cum ar fi aruncatul mucului de țigară pe jos, oriunde, trecând prin atitudini care jignesc oamenii, ca cea de la concertul Carla’s Dreams, și ajungând până la lucruri grave, ca șpaga pentru doctori, ca să dau doar un exemplu. Din păcate treaba asta nu se face așa, peste noapte, sau doar pentru că scrie cineva un articol.
E un tip de mentalitate care se învață încă din primii ani de viață, pe care o predau părinții și profesorii și pe care o susține societatea, prin reguli. Într-o lume ideală, desigur. Sau într-o lume care a existat odată, demult, în satul românesc, unde, dacă plecai de acasă, nu trebuia să încui ușa, ci doar să sprijini o coadă de mătură în diagonala intrării. Și oamenii știau că nu ești acasă. Și nimeni nu intra în casa ta și nimeni nu fura, mi-a povestit mama. Pentru că era o coadă de mătură acolo.
Deci, dacă e ca lucrurile să funcționeze între noi, despre limită trebuie să învățăm de mici. Să știm că, odată trecută limita, există consecințe. Cu care, de vreme ce-am ales să încălcăm limita, ne place sau nu, trebuie să trăim.
În unele școli, copiilor li se spune – Trebuie să alegi. Ori te porți frumos și participi la activitate alături de ceilalți copii, ori te porți urât și ești exclus din activitate. Adică există o limită. Și desigur, poți s-o încalci, dar asta nu rămâne fără consecințe.
Un trend opus despre care aud în lumea unor părinți este „Să nu-i spui Nu copilului.” Că-l traumatizezi, sau ceva de genul ăsta. Păi și ce-i spui? Da? Tot timpul? Păi și cum învață că anumite lucruri nu se fac, pentru că îi pot afecta pe alții? Cum îi spui „Nu e frumos să-l scuipi pe Gigel”, fără să-l folosești pe Nu? Îl iei prin învăluire? Păi nu înțelege, că-i mic. Și de la noi învață care sunt limitele.
Semnalați și amendați încălcarea limitelor personale, v-o recomand cu căldură. Încercați să fiți asertivi când spuneți Nu. Adică nu vă implicați emoțional. Dar afirmați-vă limitele. Nu acceptați lucrurile pe care le detectați ca fiind abuzive. E un exercițiu extrem de dificil, dar sănătos, și dacă veți reuși să fiți consecvenți, veți descoperi ceva nou și interesant despre voi înșivă.
Gestul solistului de la Carla’s Dreams m-a făcut să mă simt răzbunată pentru toate momentele în care am tăcut, în care am înghițit în sec, în care am plecat capul în loc să spun Nu. Pentru câteva momente, a fost eroul meu.
La fel cum, în 2006, în timpul finalei de Campionat Mondial, Zinedine Zidane l-a amendat cum numai el a știut pe Materazzi, pentru că acesta din urmă a spus niște cuvinte grave, de natură profund personală, la adresa mamei și surorii lui Zizou.
Le-a spus nu o dată, nu de două ori, ci de trei ori. „Înainte de orice, sunt bărbat.” a afirmat Zizou într-un interviu despre incidentul în care l-a lovit pe oponentul său cu capul în piept, atât de puternic, încât acesta s-a prăbușit la pământ. „Îmi cer scuze, dar nu regret. Pentru că dacă aș spune că regret, ar însemna că ce a spus el e adevărat.”
Momentele astea, în care, în mod paradoxal, regulile de circumstanță nu mai contează, pentru că a fost încălcată limita, pot fi definitorii și pot fi exemple de urmat. Pentru că anumite lucruri pur și simplu nu se fac. Fiecare dintre noi trebuie să cultive genul ăsta de curaj personal. Sau măcar să încerce.
Și Zizou a fost eroul meu. Pentru ceva mai mult timp decât solistul de la Carla’s Dreams, dar în egală măsură. Bine, băieți.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
