Cum nu se poate mai american, Neil Simon s-a născut pe 4 iulie, acum 89 de ani, în New York. Rămâne un dramaturg atât de special, prolific și popular al spațiului cultural american, încât un teatru de pe Broadway îi poartă numele. Și este singurul dramaturg și scenarist american în viață care se poate lăuda cu așa ceva.
Un febril observator al naturii umane, Neil Simon scrie cu un umor imbatabil și inimitabil despre problemele clasei de mijloc americane, adeseori pornind de la elemente autobiografice. Eroul lui este mai degrabă un anti-erou, doar o altă față din mulțime, iar complexitatea și adâncimea problemelor și frustrărilor acestuia, legate de relații, căsnicie, divorț, prietenie, locul de muncă, bani, cât se poate de reale, sunt excelent creionate de Simon. Acestea sunt temele recurente ale pieselor sale de teatru, scenariilor de film și televiziune, libretelor pentru musicaluri.
Printre cele mai cunoscute titluri se numără Come Blow Your Horn (piesa de debut, care a fost reprezentată de 678 de ori numai pe Broadway), The Odd Couple, Barefoot in the Park, The Last of the Red Hot Lovers, The Goodbye Girl, Biloxi Blues, California Suite etc.
Particularitatea dialogului în piesele lui Simon este, fără doar și poate, umorul. Citindu-le, ai sentimentul că te uiți, parcă, la un episod din Seinfeld, sau la unul din Friends, însă în cazul de față situația dramatică trece dincolo de inteligența sclipitoare a replicilor, și vorbește direct despre durerile ascunse și reale ale personajelor. Autorul însuși afirmă în biografia lui Susan Koprince, Understanding Neil Simon, că nu poate să-și imagineze nici o situație amuzantă care să nu conțină durere. „Ce tristă și amuzantă e viața. La un moment dat mă întrebam – Cum e o situație amuzantă? Acum mă întreb – Cum e o situație tristă și cum pot s-o povestesc cu umor?”
Astfel, personajele lui Simon, de cele mai multe ori captive într-o situație tristă, dureroasă, sau fără ieșire, vorbesc aproape exclusiv în punch-line-uri de o savoare nemaipomenită, construite direct, laconic, sugerând aproape o resemnare comică în fața necazului.
Evelyn Meara, proaspăt întoarsă de la dezalcoolizare, încearcă să reînnoade relația cu fiica ei, Polly – „Auzi, îmi mai dai o șansă să-ți fiu mamă? Dacă o fac de oaie, lichidăm contractul pentru 100 de dolari și mă mut.” (The Gingerbread Lady, 1970)
Joe Benjamin încearcă să-și facă fiul, pe David, să înțeleagă că trebuie să-și găsească un rost în viață, nu să și-o irosească prin baruri – „Săptămâna trecută am încercat să fac o listă cu toate lucrurile pe care le faci tu, care mă fac să mă simt mândru de tine… Nici măcar n-am scos capacul stiloului.” (God’s Favorite, 1974)
Când Florence Unger plânge în hohote pentru că e în prag de divorț, afirmă, printre sughițuri – „Plâng de 12 ore. Nici nu știu de unde-mi tot ies lacrimile. Cred că-s aceleași care fac cu schimbul.” (The Odd Couple, female version, 1985)
În mod surprinzător, deși a primit mai multe nominalizări la premiile Oscar și Tony decât oricare alt scriitor, deși a câștigat trei premii Tony și un premiu Pulitzer, Simon este mai degrabă subevaluat și subestimat de către critica de specialitate. Asta în ciuda faptului că, deși piesele lui par doar simple și amuzante, iar publicul american are tendința de a subestima scriitorii care-l fac să râdă, acestea vorbesc despre condiția umană și profunzimile ei mai bine decât multe drame etichetate drept complexe.
În mod și mai surprinzător, Neil Simon nu rămâne insensibil vis-a-vis de acest aspect. În prefața volumului The Collected Plays of Neil Simon, As Time Flies By, autorul recunoaște că suferă ca un câine chiar și atunci când spectatorii tușesc în sală, ca să nu mai pomenim de critica nefavorabilă, care i-a accelerat și accentuat ulcerul; recunoaște, totodată, fățiș, invidia resimțită față de succesul lui Woody Allen și își expune vulnerabilitatea legată de incertitudinea propriei valori cu o sinceritate dezarmantă: „Încrederea mea în mine nu numai că se schimbă în funcție de cum bate vântul, dar e susceptibilă la curenții cauzați de un fluture care se odihnește pe o floare.”
Și totuși, la întrebarea despre cum se simte în legătură cu tot succesul său enorm, Woody Allen îi răspunde – „Ei, bine…” și îl ajută astfel să înțeleagă că, cel mai probabil, și nemesis-ul său are propriile lui îndoieli, ca orice mare artist. Că, până la urmă, important este procesul, bucuria de a scrie și de a dărui, că trebuie să continue să facă asta, în căutarea himerei care este piesa perfectă, scrisă dintr-un singur draft, cu speranța că cel mai aspru critic va fi, într-o bună zi, mulțumit.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
