Stând la coadă să cumpăr o supă de la un restaurant mic și simpatic cu servire la pult, un “domn” se bagă în fața mea. Având în vedere că l-a invitat și doamna care servea să spună ce dorește, și că era destulă agitație, formându-se o coadă alternativă, m-am gândit că pot să mai aștept 1 minut până îl servește și pe el. Problema este că restaurantul este orientat pe ora prânzului și are cantități limitate din cele 5 supe pe care le servește, astfel că respectivul a luat ultima porție din supa pe care o doream și eu. M-am cam enervat când am auzit că e ultima, mai ales că îmi era cam foame, ceea ce a amplificat irascibilitatea, și le-am atras atenția că eu ar fi trebuit să o primesc. Am primit doar niște scuze, semi-satisfăcătoare, pentru că nu au fost însoțite de vreo ofertă de a repara situația. Nici n-am mai stat prea mult să aștept așa ceva, ce-i drept, pentru că aveam de gând să mai mănânc și altceva oricum, dintr-un alt loc apropiat, așa că am fugit direct încolo.
Toată povestea m-a făcut să mă gândesc la modul în care funcționează lucrurile în România de multe ori. Niște oameni “întreprinzători” fentează sistemul în interes propriu, bazându-se pe neatenția sau complicitatea celor care îl conduc, sau ar trebui să îl supravegheze, cât și pe lipsa de reacție, sau reacția întârziată a celor păgubiți. Eu n-am murit din asta, pentru că situația mea era banală. Din păcate alții, în alte circumstanțe, dar pe același principiu, au murit. De aceea, mi-am propus mai demult să nu mai tolerez nicio astfel de situație, cu riscul de a părea nerezonabil sau conflictual, așa că mi se mai întâmplă foarte rar așa ceva.
Mai vorbeam cu niște colegi despre faptul că în urma unor lucrări de montare de noi semafoare prin mai multe locuri din oraș au rămas cantități mari de moloz și praf, cărora le-am făcut poze pentru a le sesiza autorităților. Ei au considerat că mă agit prea mult și că o să ajung un bătrân din acela morocănos căruia nu-i convine nimic. Chiar sper că nu și chiar mă bucur de fiecare dată când văd ceva care merge bine, dar totodată mi se pare normal să nu mai acceptăm cu atâta lejeritate tot ce nu merge bine, și să ne resemnăm că oricum nu putem schimba nimic.
Mă distrează cum le găsim chiar noi scuze celor care greșesc sau nu-și fac treaba: “așa sunt șantierele, murdare, ce să faci?” Nu, nu doar așa sunt. În alte țări se îngrădesc cu grijă, pentru a nu se împrăștia praf și a nu se întâmpla accidente, și se curăță constant căile de acces și utilajele care intră și ies de pe șantier. Resturile se strâng și se elimina imediat, sau în orice caz foarte rapid, nu stau pe stradă cu săptămânile. Cine nu respectă regulile plătește amenzi uriașe sau riscă să își piardă autorizațiile, indiferent că sunt lucrări publice sau private. Chiar nu e așa complicat. Cred că avem orașe destul de poluate deja, nu e neovie să mai adăugăm câteva tone de praf. În plus, acesta este același tip de neglijență care a lăsat acea lucrare nesemnalizată corespunzător, ducând la moartea polițistului pe motocicletă, aflat într-o coloană oficială probabil inutilă, tot pentru că nimeni n-a zis că nu e normal, până nu a fost prea târziu.
Dacă nu ne deranjează lucrurile acestea, sau ne deranjează, dar nu facem nimic în acest sens, atunci nu avem voie să ne mai plângem. Ele toate fac parte din seria “merge și așa”, care abia recent am conștientizat și noi că ne omoară (la propriu) și deja parcă începem să uităm. Poate părea un clișeu, dar schimbările depind de noi și nu sunt deloc imposibile, oricât de mult încercăm să ne convingem că ar fi. Putem începe fiecare cu lucruri mici, pe care le putem schimba direct singuri și putem continua cu lucruri mari, pentru care trebuie doar să ne sincronizăm un pic.
flickr.com
Alex Trandu
Idealist, ecologist, din întâmplare corporatist. Pasionat de știință și politică făcute în mod responsabil.
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
