Eram adolescentă când am plecat să fac un an de școală în Statele Unite ale Americii. În sud. Atlanta, Georgia, mai exact. Populația orașului era pe atunci alcătuită preponderent din americani de culoare (anii ‘90, aproximativ 67%).
Am ajuns acolo printr-o bursă de studiu, iar organizația care se ocupa de elevii străini m-a repartizat unei familii de afro-americani, dintr-o comunitate de afro-americani. Am fost întrebați atunci, eu și familia mea, dacă avem o problemă cu asta. Mama a spus: „Tot oameni sunt și ei.”
Adevărul e că, pentru români, problema rasismului îndreptat către negri este aproape inexistentă. Istoric și cultural, nu e ceva cu care ne-am confruntat vreodată, real. Cu Statele Unite însă, povestea stă cu totul altfel.
Am locuit cu familia mea americană adoptivă, neagră, timp de trei luni. Era o familie monoparentală cu doi copii – mama și două fete, una mai mare decât mine, și cealaltă mult mai mică.
După cele trei luni, am cerut să fiu mutată la o altă familie. A doua familie care m-a adoptat temporar era de albi, middle-class. Era familia profesoarei mele de limbă și literatură americană.
Nu, nu am plecat din familia doamnei Valerie Askew pentru că erau negri. Ci pentru că aveau o viață destul de grea, care îi ținea ocupați la muncă, pe Valerie și pe toți membrii familiei extinse. Iar eu eram în cadrul unui program în care trebuia să vizitez țara și să trăiesc „experiența americană”. Minoră fiind, aveam nevoie de însoțitor. Deci nu s-a putut. Ajungând să stau mai mult în casă, s-a decis că ar fi fost mai folositor să mi se găsească o altă gazdă.
Dar până să plec, îmi aduc aminte că mă întorceam cu autobuzul de la școală și că mergeam pe jos cam 10 minute din stație până acasă. Eram singura albă din cartier. Un bătrân care își uda grădina întotdeauna la ora aceea se oprea să mă privească și îmi făcea cu mâna, zâmbind. Eu îi răspundeam la fel.
Am mers la petreceri de adolescenți unde eram singura albă. Un băiat m-a întrebat dacă vorbesc engleză. Mă simțeam stingheră, dar nu pentru că erau negri, ci pentru că așa mă simt eu la petrecerile cu foarte mulți oameni unde nu cunosc mai mult de două-trei persoane.
La școală eram de multe nații și culori. Albi, hispanici, negri – din Statele Unite, și europeni veniți în schimb cultural, ca și mine. Am avut prieteni de toate culorile, dar cea mai apropiată mi-a fost Christina, o fată cu părul roșu și bunici irlandezi. Am fost îndrăgostită de Brian, un băiat mulatru, până am aflat că era gay.
Am fost îndrăgostită și de Chris, un băiat negru, dar cred că lui nu i-a plăcut de mine. Syrita, o altă colegă de culoare, mă făcea să râd foarte tare cu umorul ei inimitabil. Anna era blondă cu ochi albaștri și s-a atașat instantaneu de mine. Și ea avea un simț al umorului ieșit din comun. Jemima era neagră-neagră, cu rădăcini nigeriene, și nu îi plăceau albii pentru că fusese bătută de niște albi când era mică. Față de mine păstra o distanță neutră.
Gary era șaten cu ochi de un albastru intens și o iubea pe Feechi, care era neagră. Mă impresiona cum se fâstâcea în fața ei. Cei mai frumoși colegi mi se păreau de departe cei rezultați din cupluri inter-rasiale. Aveau trăsături neașteptate, rezultate din întâlnirea a două seturi de gene atât de diferite.
La școală mi-a plăcut cel mai mult. Acolo m-am îndrăgostit iremediabil de teatru, văzându-i pe adolescenții americani jucând piesa „O femeie numită adevăr”, o poveste despre viața unei femei care este vândută ca sclavă, o poveste despre rasism și sexism.
Îmi mai aduc aminte ceva. Eram în mașină cu prietena mea cea mai bună. Tatăl ei conducea. La un moment dat, la radio, a început o melodie cântată de un negru. Tatăl prietenei mele a schimbat imediat postul. Cu un soi de enervare fără cuvinte care m-a înghețat pentru câteva secunde.
Oricum însă, prin ochii mei de adolescentă, America era colorată, diversă, și nespus de frumoasă.
Toate astea se întâmplau în 1996. După ce am terminat clasa a 11-a, m-am întors în România.
În 1998, Matthew Shepard a fost torturat și lăsat să moară pentru că era gay, iar James Byrd Jr. a fost legat de un camion și apoi decapitat pentru că era negru. În 2009, America numea în funcție pe Barrack Obama, primul ei președinte negru. Tot în 2009, președintele Obama semna The Matthew Shepard and James Byrd Jr. Hate Crimes Prevention Act, ca măsură de stopare a crimelor bazate pe ură.
Au trecut două decenii de la experiența mea americană și America nu și-a învins demonii.
Alton Sterling a murit pe 5 Iulie 2016 împușcat de un polițist în timp ce era imobilizat de altul. Alton era negru și polițiștii albi, cu o istorie de folosire a forței excesive. Imaginile sunt cutremurătoare.
Probabil va mai trece ceva timp până când americanii vor învăța să-și privească în ochi problema. Până când îl vor privi pe the man in the mirror, vorba lui Michael Jackson. Crimele recente au lăsat răni adânci care au nevoie de timp să se vindece. Răni care vin pe un fond deja vulnerabil, deja tensionat, cu rădăcini extrem de adânci, al problemei rasiale, niciodată gestionată în mod global și direct.
Doina Antohi
Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.
Recomandari pentru tine:
Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login
