Imaginație

True story. Episodul 3: Coșmarul

Foto © Apatcha Muensaksorn | Dreamstime

Trecuse o lună și jumătate de la plecarea ei subită, care lăsase în urmă stupoare și o durere sufocantă. Familia fusese fulgerată de dispariția bruscă, în urma unui atac de cord, a celui mai puternic membru al ei – mama. Tatăl și băiatul, rămași în urma acestei întâmplări care le dislocase întreaga realitate, adunau cioburile vieții așa cum fusese ea înainte.

Într-una din diminețile acelea cu soare necruțător și din nesfârșitele încercări fără rezultat de a uita, David și tatăl lui au mers la pescuit undeva la un lac în afara orașului.

Era o lună august aproape la fel de sufocantă ca durerea care îi însoțea pretutindeni, așa că nu au prins mare lucru. Dar promisiunea acelei mici greutăți ce se zbate alunecos scoțând un sunet care – ciudat amănunt – seamănă cu un fâlfâit de aripi la capătul undiței, i-a ținut, ca de fiecare dată, cu ochii ațintiți la plută, într-o așteptare concentrată, intensă și în același timp relaxantă.

Ziua aceea de august, totuși… lui David nu numai lacul i s-a părut pustiu, ci și împrejurimile lui, i-au apărut goale și sterpe ca un deșert mitologic. Nu erau copaci, nu se putea apăra în nici un fel de soarele acela arzător, nu era nici o adiere, arșița era atât de concretă, atât de agresivă, aproape materială, întocmai ca absența ei, malul era prăfuit, apa murdară, și pluta nu se mișca… Și-apoi mirosul… miasma vietăților acvatice, ca de pe altă lume, îi strângea stomacul ca-ntr-un pumn.

După un timp, amintindu-și de ziua aceea, David avu sentimentul că, pentru o clipă, se aflase pe un teritoriu de tranziție între lumea lui și o altă lume, cea în care, poate, se afla acum mama lui. Pustietatea aceea inexplicabilă și atât de morbidă respira dogoare ca un plămân de vietate apocaliptică,în interiorul căreia se aflase pentru o zi… Și dacă ar mai fi rămas, poate că ar fi ieșit în lumina bizară și incomprehensibilă a altei realități… parcă se plimba printre cadavre… cadavre de pești, cu gurile căscate și ochii aceia albi, pe care, când era copil, îi strivea între dinți la masa de duminică, pietrificați într-o expresie impersonală… cadavre uriașe, hipnotice… schelete… meduze în putrefacție… o muzică lugubră venind din adâncurile lacului… animale acvatice, cu tentacule stranii împietrite în dansul nefiresc al morții… o altă lume, moartă, un marasm ca o pictură grotescă și – doamne, o doamne, atât de pustie!! – în care singura vietate era el, trecând spre ea, spre mama, încercând să o mai vadă o dată, măcar o dată, oricum, numai să o mai vadă o dată

Taxiul i-a smuls din tenebrele ce îi înconjurau cinematografic și i-a dus înapoi în oraș, în imediat, cu pielea arsă și cu același bolovan în stomac.

Nici el, nici tatăl lui, nu-și aminteau să fi avut un sentiment mai acut de dezolare decât au avut în ziua aceea.

Se împlinise deja un an când au mers din nou la pescuit. De data asta mult mai departe de oraș. Era ceva cu lacurile acelea… parcă ar fi fost un fel de găuri negre ale lumii terestre, un fel de porți spre altceva… Au găsit aceeași dezolare. Același câmp deschis. Aceeași arșiță. Aceeași nemișcare. De data asta însă, mai mult pește. Mult mai mult pește.

Alungați de o cireadă de vaci venite să se scalde, care au trecut impasibile peste undițele lor, urmate de un nor de muște, David și tatăl lui au dat bir cu fugiții, și-au strâns lucrurile în grabă și au traversat spre partea cealaltă a lacului, unde au dat de o altă lume.

Spicul sălbatic și auriu era atât de moale, culcat la pământ, iarba era înaltă, verde, apa limpede, copacii cu trunchiuri groase și coroane dese, și mirosea a cer albastru de vară pe care, aproape pictați, pluteau câțiva vălătuci orbitor de albi. Și liniștea era alta, se auzeau tălăngile turmelor și lătratul unui câine mic și auriu, un strigăt vesel și plescăitul apei, așa că băiatul și-a spus – „Ăsta-i raiul…”, a mers desculț, s-a întins pe iarbă și a privit norii, și spicele, atât de aproape de ochii lui,  i-au părut cât el de înalte, și a simțit că acolo moartea ar fi fost o dizolvare treptată a trupului său, nedureroasă și izbăvitoare, că toată morbiditatea aceea obscenă din trecut se metamorfozase într-un fel de Spirit al Naturii, și-atunci a realizat că, într-adevăr, se produsese o tranziție, care durase un an cât o zi, că lacul și pustietatea lui fuseseră purgatoriul lui personal, pe care îl traversase ca să se afle în acea altă lume ca un alt eu, în care continua să o caute pe ea.

 

Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.

Click pentru a comenta.

Lasa o replica.

Conectează-te cu:



Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Cele mai citite

Sus