Imaginație

True story. Episodul 1: Păr albastru

Foto © Happyframe | Dreamstime

Povestiri din realitate. 1.

Pe ecranul computerului, în partea din dreapta jos, se deschise micuța fereastră de chat. O ignoră pentru câteva secunde și abia apoi citi mesajul. CRina2001 dorea să-l cunoască. Închise fereastra plictisit. Era doar o altă fată din cele o mie care „doreau să-l cunoască”. Era capitolul cel mai ușor al vieții lui. Cu statura lui impunătoare de jucător de fotbal american, cu figura lui simetrică și zâmbetul perfect încadrat de gropițe, cu ochii rotunzi și căprui și părul blond, tuns scurt-periuță, era feblețea întregii populații feminine a liceului. Inclusiv a profesoarelor, care îi acordau notele necesare trecerii clasei chiar și atunci când nu le merita.

Avea totul și nimic nu îi trezea cu adevărat interesul. Nici fetele, nici fotbalul, nici prietenia cu Bobi, mereu gata să iasă cu el, să-l cheme la fotbal, să joace ultimul joc video. Nu îi plăcea prea mult să citească, nu rămânea după ore la alte activități extra școlare, avea sentimentul că nu-l pasionează nimic cu adevărat. Dar undeva, în adâncul inimii, visa să devină doctor. Să se închidă într-o sală de operație și să salveze vieți. În imaginația lui, era eroul inimilor bolnave.

Fereastra se deschise din nou, insistentă. CRina2001 chiar dorea să-l cunoască și nu părea dispusă să renunțe prea ușor.

Te văd în fiecare dimineață când intri în clasă. A 12-a C, nu? Eu sunt într-a 10-a. La celălalt capăt al coridorului.

Hai să ne cunoaștem.

Degetele i se apropiară de tastatură. Ezită.

Bine, hai să ne întâlnim. Te cunosc?

Nu, nu cred că m-ai observat.

Cum arăți?

Ai să vezi. Vrei să ne vedem la statuie, mâine după ore?

Ok.

Închise computerul și se așeză la televizor, uitând aproape complet, în secunda imediat următoare, scurta conversație din mica fereastră de chat.

A doua zi orele decurseră aproape identic. Dimineață, trecând pe lângă clasa a 10-a, căută ceva cu privirea printre elevii care așteptau începerea orelor, dar nu desluși nimic. Nimeni nu se deosebea în mica mulțime de uniforme. Totuși, când se întoarse către sala lui de clasă, i se păru că zărește o pată albastră.

La ora 3, își strânse cărțile și se îndreptă spre ieșire. Coborî scările, ieși în curte, în stradă, făcu dreapta pe lângă zidul liceului, și se opri în micul scuar în mijlocul căruia trona statuia veche și înverzită de mușchi și umezeală a unui domnitor al cărui nume nu-l știa. În scuar nu era nimeni, iar treptele pe care se înălța, ca o piramidă, statuia, erau goale. O liniște stranie, întreruptă din când în când de foșnetul aproape imperceptibil al frunzelor pe asfalt, împrăștiate de vântul calm de septembrie, inunda scuarul. Cerul era acoperit de nori de ploaie și lumina era gri.

David?

În spatele lui flutură o șuviță albastră de păr.

Ina era înaltă și foarte slabă. Părul scurt, blond, și rar, cu o șuviță vopsită în albastru, îi stătea lipit de cap. Era îmbrăcată în negru, purta bocanci și ruj grena, iar unghiile îi erau vopsite în argintiu. Era cea mai urâtă fată pe care o văzuse vreodată în toată viața lui. Nu-i venea să creadă.

Salut.

Fără să zâmbească, fata se așeză pe treptele statuii. David se așeză lângă ea. Se simțea ciudat, ar fi vrut să plece, să găsească o scuză tâmpită și să plece, dar nu putea. Ceva fără nume îl ținea în loc. Se aștepta la entuziasm și efuziune, atitudine cu care era obișnuit din partea tuturor fetelor populare ale liceului. Dar Ina îl privi în tăcere, de foarte departe.

Vrei o țigară?

Nu fumez. Și își dădu șuvița albastră după ureche.

Conversația se iscă din replici laconice și curse către filme, școală, colegi enervanți, profesori, teme, la ce facultate vrei să dai. Ina stătea dreaptă și ținea distanța. Îl privea cu ochii ușor întredeschiși și uneori avea senzația că se uită prin el.

Trebuie să plec.

Se ridică brusc și se făcu nevăzută. David rămase perplex. Își privi ceasul și abia în momentul acela realiză că trecuseră patru ore. Se ridică și plecă grăbit spre casă.

N-o revăzu deloc în restul săptămânii. Nu era nici online. Neliniștea brusc instalată în el în după-amiaza aceea gri creștea cu fiecare oră care trecea.

Luni o găsi în fața clasei lui la sfârșitul orelor. Stătea la fel de dreaptă, nemișcată în dreptunghiul de lumină al ușii.

Hai la film.

Băieții din clasă fluierară în urma lor.

David, de când îți plac vrăjitoarele? Și hohotiră sardonic.

La film, se așeză în liniște lângă el. Privea în tăcere ecranul și toată atitudinea ei îi aducea aminte de o regină din vremuri îndepărtate. Nimic din ea nu trăda teamă, sau emoții, sau dubii. Emana încredere. Întreaga ei ființă era ca o afirmație fără echivoc, ca un fel de axiomă existențială. Îl domina fără să facă nimic, iar el nu mai trăise asta niciodată. O privea cu mirarea primei experiențe esențiale.

Îi căută mâna pe întuneric și, în timp ce filmul rula, îl sărută. Cinematograful îngheță în timp, suspendat într-o bulă atemporală, și rămase acolo până la sfârșitul lumii.

Săptămânile care urmară fură un carusel intens de senzații. David se uita la el însuși și avea sentimentul că din apa oglinzii îl privea iremediabil altcineva. Orele dintre întâlniri erau agitate și pline de nesomn, iar revederile se petreceau rapid, ca o combustie instantanee, ca floarea efemeră a focului de artificii pe cerul unei nopți de vară. Nu mai înțelegea absolut nimic, simțea că nu mai are nici un pic de control, și mai ales simțea cum se modifică dincolo de orice posibilitate de reconectare cu el însuși, cel vechi, cel care rămânea în urmă ca o fotografie îngălbenită de timp. În jurul lui, totul se rostogolea și culorile se amestecau.

Într-o zi, Ina dispăru. Fără nici un avertisment, se evaporă din viața lui la fel de brusc cum apăruse. Nu era online, telefonul era închis, la școală nu mai venea.

David privi în jur și văzu deșert. Se sufoca la propriu și îl stăpânea o sete perpetuă. Se închise în camera lui și dormi câteva zile la rând. Cerul de noiembrie aduna fâșii zdrențuite de nori, care arătau ca niște mumii.

Prin aburii grei ai somnului auzi o bătaie firavă în ușă și crezu că halucinează. Ina se așeză pe marginea patului. Șuvița albastră dispăruse. Părul blond și subțire părea mai lung. Era nemachiată și încercănată. Plânsă. În lumina difuză a după-amiezii de iarnă, îi văzu halo-ul argintiu și i se păru nespus de frumoasă.

Vreau să ne despărțim.

Inima lui David se opri pentru câteva secunde, cât creierul procesă informația. Pereții camerei se transformară în oglinzi uriașe care se spărgeau cu un zgomot infernal.

În hăul negru și adânc de după, rămase un singur gând, firav ca flacăra unui băț de chibrit. Avea să se închidă într-o sală de operație să salveze inimi bolnave. Cât mai multe. Cu speranța unei șanse de vindecare și pentru inima lui.

Se ridică greu, se așeză la masă, și deschise cartea de biologie.

 

 

 

Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.

Click pentru a comenta.

Lasa o replica.

Conectează-te cu:



Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Cele mai citite

Sus