De bun simț

Trăim viața ca sultanii, ne mănâncă șobolanii

Foto © IBC

Sectorul 2 al Capitalei este unul dintre cele mai murdare și mai neîngrijite sectoare bucureștene. Un exemplu excelent al Teoriei ferestrei sparte. Are zone labirintice de străzi cu trotuare înguste care încadrează liniile de tramvai sau șoselele cu o singură bandă pe sensul de circulație. De o parte și de alta, sunt multe case și clădiri vechi, lăsate în paragină.

Curți ce par abandonate au garduri de tablă mâzgălite cu graffitti de o calitate artistică îndoielnică, în timp ce în interior se acumulează grămezi de gunoi. Fațadele clădirilor sunt înnegrite de timp și intemperii și multe detalii decorative arhitectonice, cândva foarte frumoase, abia se mai observă.

Sentimentul constant de paragină, de decădere, ar fi și mai pregnant dacă nu ar trebui să fii concentrat în permanență să ocolești gunoaiele și excrementele de câini de pe trotuare.

Din loc în loc, rar, câte o excepție care confirmă regula se înalță sub forma unei case renovate de vreun proprietar sau investitor cu bani, cu grădină destul de mare în care cresc, negreșit, trandafiri. Aceste clădiri te fac să visezi la cum ar arăta Sectorul 2 dacă ar fi macăr curățat în fiecare zi.

În timp ce Primăria își face somnul de frumusețe sau, când nu face asta, donează milioane de euro pentru Catedrala vieții, undeva, pe o stradă din acest biet Sector ponosit, niște străini (canadieni), sau expats, cum li se spune, au înființat, acum cinci ani, Biserica Internațională București.

Din strada murdară, urci pe o scară și intri într-un spațiu generos, curat, bine dotat și bine organizat. Aici, voluntarii organizează activități recreative menite să creeze o comunitate în interiorul căreia oamenii să beneficieze de un alt tip de protecție socială, oferită de însăși apartenența la această comunitate.

14045331_1155384897868388_1144708503_o

Foto © Doina Antohi

Una dintre aceste activități presupune oferirea de cursuri școlare gratuite copiilor din zonă, în rândul cărora abandonul școlar este alarmant. Voluntarii merg, la propriu, din ușă în ușă și îi îndeamnă pe părinți să își lase copiii la școală. Vorbim despre familii de țigani în proporție de 95%. Unii dintre ei nu vor să își trimită copiii la școală, pentru că efortul și cheltuiala sunt prea mari.

Copiii trăiesc în sânul unor comunități, nu în familii restrânse, și au, mai degrabă, școala străzii. Unii mai merg la școală, dar cercul vicios al încercării de a-i școlariza și integra pe țigani este extrem de puternic. Există școli în care nu sunt primiți tocmai pentru că sunt țigani. Sunt discriminați și eliminați prin atitudine de către copiii români, iar asta le încurajează comportamentul agresiv, care escaladează și care este unealta lor principală de supraviețuire.

14087367_1155384894535055_352688332_o

Foto © Doina Antohi

Canadienii Stuart și Samara mi-au povestit că, atunci când merg la porțile lor, țiganii adulți, dar mai ales copiii, îi primesc cu bucurie. Iar unii dintre copii chiar vin la cursurile pe care le țin ei în clădirea bisericii. Provocarea cea mai mare este să îi determine să vină constant. Lucru care se întâmplă rar.

Copiii care au venit în cele trei zile de cursuri ale Școlii de vară sunt de toate vârstele. Cel mai mic avea cel mult un an și era ținut în brațe de o adolescentă care, după comportament, era, foarte probabil, mama lui; iar cei mai mari au 12-13 ani. S-a încercat și cooptarea unui grup de adolescenți la un curs de seară, dar aceștia nu au venit.

14074341_1155384901201721_1018365360_o

Foto © Doina Antohi

Mulți dintre acești copii sunt murdari și miros urât. Unii au probleme emoționale pe care le gestionează greu. De multe ori, băieții comunică prin violență fizică. Cel mai puternic îl bate pe cel mai mic. Între cei care reușesc să meargă la școală mai des și cei care n-au fost aproape niciodată diferențele sunt ca de la cer la pământ. Unii nu se pot exprima nici la zece ani, din cauza vocabularului foarte sărac.

Pentru că nu au fost aproape niciodată expuși la acest tip de mediu educațional, cei mai mulți nu înțeleg noțiunea de limită. La întrebarea „Ce este un om rău?” au răspuns „Un om care fură și vorbește urât.”

Dar majoritatea, odată antrenați în joc, râd și sunt fericiți, ca orice copil. Alături de copiii voluntarilor, se joacă la fel de frumos, la fel de imaginativ, ca oricare alt copil de pe lumea asta.

 

Alexandru, 12 ani, m-a privit cu ochi mari, a tăcut pe toată perioada cursului, și nu a vrut să participe. A preferat să stea pe margine și să se uite atent. În ochii serioși i-am citit frica. Mihaela, 11 ani, m-a îmbrățișat de fiecare dată când m-a văzut. Babu, 6 ani, pe numele ei adevărat Elena, arată ca o păpușă-soră cu personajul Mowgli, cu nasul mereu murdar și cu o candoare nesfârșită.

Petre, 7 ani, n-a putut, sau poate nu știe, să vorbească, dar mi-a zâmbit de fiecare dată cu o bucurie nespusă. Robert, ceva mai mare, a ținut să-mi arate cât e el de bun și de atent. Despre cel mai mare dintre ei, Mari, am aflat că citește foarte bine. Dincolo de atitudinea de șef, Mari a știut să fie protector cu cei mai mici. Mi-a dat telefonul la începutul cursului ca să nu își piardă concentrarea.

Rafael, 12 ani, și Denis, 10 ani, au început din senin să cânte o manea. I-am pus în cerc și, când să încep jocul, cântecul și ritmul au izbucnit ca o combustie spontană. Amândoi au bătut, din palme și lovindu-se pe piept, ritmuri complicate pe contratimpi, secondându-se unul pe celălalt cu o abilitate rară. „Trăim viațaaa ca sultaniii, Ne mănâncăă șobolaniii… Dacă te măriți cu mineee…”

Și pentru că a intrat Talentul brusc pe ușă și le-a curs prin vine, n-am putut să nu-i încurajez. Haide, zi-i tot cântecul! Și atunci au devenit brusc timizi, probabil pentru că a fi încurajați nu e o atitudine la care să știe să răspundă.

14089486_1155384867868391_1807278654_n

Foto © Doina Antohi

După cele trei zile, am fost uluită să încerc un sentiment oarecum inexplicabil de afecțiune și atașament față de acești copii.

Am întrebat-o pe Samara dacă acțiunile lor educative fac vreo diferență observabilă. A spus că pașii sunt mici, și că nu vom vedea schimbări majore în timpul vieților noastre, dar că, poate, copiii noștri vor trăi într-o altă realitate.

Strada pe care se întâmplă toate astea se numește Strada Viitorului.

 

Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.

Click pentru a comenta.

Lasa o replica.

Conectează-te cu:



Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Cele mai citite

Sus