Imaginație

Schițe fantastice. Episodul 1: Motanul Aristide

Foto © Vvvita | Dreamstime.com

Pe plaja din Vama Veche trecea din când în când o femeie cu vârstă incertă. Se putea spune că e bătrână, poate, dar silueta adolescentină nu o trăda deloc. Totuși, părul scurt fluturat de vânt era de un alb perlat. Ochii albaștri.

Femeia umbla îmbrăcată într-o rochie subțire de vară de culoare verzuie ca marea și plimba, în fiecare seară, într-o lesă mică și roșie ca un ham de jucărie, un motan de culoarea smântânei, cu blana lungă și incredibil de moale. Cu profilul lui perfect cu urechi ascuțite și mustăți lungi și albe peste pieptul maiestuos, motanul părea desprins din cartea lui T.S. Eliot, Old Possums Book of Practical Cats.

Motanul era sociabil, aproape ca un câine, și copiii de pe plajă îl strigau Smântână. Ușor nepotrivit numele, dacă era să judeci după alura de stăpân al plajei cu care felina, pufoasă și alb-gălbuie, se plimba adulmecând nisipul și aerul umed.

Nimeni nu știa că adevăratul lui nume era Aristide, căci stăpâna, atunci când era întrebată cum se numește motanul, ridica din umeri și răspundea vag. Deși știa, și așa i se adresa în momentele în care rămânea doar ea în compania frumosului animal cu atitudine regală.

Motanul mai avea un nume, desigur, doar de el știut, nume care rămânea la fel de eluziv ca însuși taina lui zoologică, dar despre asta doar T.S. Eliot ar fi putut să spună mai multe.

După mai multe seri petrecute pe plaja din Vama Veche, femeia se întorcea în micul ei apartament din București și își continua viața solitară, însoțită de motanul în lesă. Neobișnuiți cu astfel de apariții și nu tocmai educați, unii bucureșteni o priveau mirați sau o luau peste picior.

Dar ea își continua drumul deși îi auzea, deși îi vedea, se afla în interiorul unei bule, intangibilă și sacră, în care trăia în liniște alături de motanul ei fabulos, fără contact direct cu lumea reală. Pe bună dreptate, unii oameni de pe stradă și chiar vecinii din bloc se întrebau dacă nu cumva femeia-care-plimbă-motanul-în-lesă nu era doar o plăsmuire. În parte, era.

Într-o seară, femeia spăla vasele când i se păru că aude o bătaie în ușă. Ridică privirea și opri robinetul. I se păruse? Bătaia se auzi din nou, mai puternică. Contrar obiceiului de a se preface că nu aude și de a se mișca încet prin casă până când musafirul nedorit se îndepărta din fața ușii, se îndreptă spre hol și deschise. Vecina de alături o privi cu ochii mari și îi adresă o întrebare de complezență, fără să se gândească.

  • Sunteți cu soțul? Iertați-mă că vă deranjez…

Femeia îngheță pentru o clipă. Căută din priviri motanul, dar acesta se furișase sub pat.

Vecina se autoinvită în apartament și vorbi o jumătate de oră despre nimic, izolată și ea într-o lume concretă în care costul întreținerii putea fi optimizat prin montarea de repartitoare, acțiune care presupunea acordul proprietarilor. Femeia încuviința politicos și privea cu teamă obiectele din apartament.

Rămasă din nou singură, femeia se aplecă să vadă dacă motanul mai era sub pat. Nu mai era. Nu mai era nicăieri. Zări, cu coada ochiului, o siluetă înaltă și un zâmbet discret îi lumină fața. Se întoarse și îl privi fericită pe bărbatul cu care își împărțise toată viața, începând de la 20 de ani, și până acum, când nici nu mai știa sigur ce vârstă are.

Aristide Popa, un bărbat înalt, cu părul lung, moale și alb-gălbui, cu mustața albă și deasă, umerii lați și vârsta la fel de înaintată și incertă ca a ei. Bărbatul al cărui nume stătea scris pe căsuța poștală de la intrarea în bloc, și pe care unii vecini îl credeau dispărut, sau mort, sau fugit cu altă femeie, iar alții, mai recent mutați în bloc, nici nu știau că existase.

Bărbatul care în timpul zilei, sau în momentele care le amenințau intimitatea absolută, se prefăcea într-un motan superb dintr-o familie de capete încoronate.

Era și ăsta un mod de a optimiza costul întreținerii.

Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.

Click pentru a comenta.

Lasa o replica.

Conectează-te cu:



Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Cele mai citite

Sus