Video

RĂMÂI CU MINE

Am plecat spre Bacău la 6 dimineața. Dacă vă întrebați cam cât de greu e pentru un artist să se trezească la 5 ca să plece la 6, vă spun eu, foarte greu. Extrem de greu.

În dimineața uscată și rece din ultima lună a lui 2016, am prins răsăritul undeva pe drumul național E85, către Bacău. Cerul s-a înroșit către dreapta, apoi roșul a devenit roz, apoi auriu, și s-a înălțat soarele. Kilometrii de șosea s-au scurs lin pe drumul aproape pustiu și am ajuns la Bacău.

Acolo, în cafeneaua The Mansion, amenajată într-o casă veche, ne-a întâmpinat liniștea dimineții, încă nedezmorțită, într-un salon cu canapele de catifea și cărți vechi pe rafturi.

Apoi, unul câte unul, au aparut și oamenii Bacăului. Tinerii care, în 2017, ca niște veritabili supereroi în blugi, se vor încăpățâna să creadă în cultură, educație, și puterea lor de schimbare, și vor transforma Bacăul în Capitala Tineretului.

Câteodată, lucrurile esențiale se întâmplă fără prea multă emfază. E, până la urmă, specialitatea lui Dumnezeu să fie subtil. Îți vezi de treabă, ai senzația că totul e obișnuit, și apare un om, cu care faci cunoștință, care poate se oferă să îți ducă geanta, și totul în aceste gesturi pare atât de comun, încât nu-ți acorzi nici o șansă să întrevezi că tocmai momentul acela banal conține ceva rar, esențial, ceva ce n-ai să uiți. Realizezi mai târziu, când îți aduci aminte, și rămâi mirat de cât de neatent ai putut fi.

Așa au intrat și oamenii aceștia în salonul de catifea mov, și au povestit, emoționați de prezența camerei care îi privea în suflet, cum au ajuns ei să rămână sau se întoarcă într-un oraș de provincie căruia atât de puțină lume pare să îi acorde șanse.

În lumea noastră, marcată de fascinația Capitalei sau a orașelor europene care promit locuri de muncă și viață socială de o altă factură, sau cel puțin asta e promisiunea, există și oameni care aleg să se întoarcă în orașul natal, sau, pur și simplu, să rămână, pentru ca potențialul acestuia să nu fie risipit.

Iarăși Millenialii, despre care scriam în articolul despre IDFest (Ingenious Drama Festival) – Festivalul de Teatru pentru adolescenți din același Bacău, festival care anul acesta își sărbătorește majoratul, iarăși acești tineri atât de – inclasabili, contrazic toate clișeele acelea obosite de care chiar sper că ne-am săturat, de genul “Tinerii din ziua de azi stau toată ziua pe Facebook”, sau “Nu mai face nimeni nimic în țara asta” sau “Nu votez că toți sunt la fel” etc. – și încearcă să construiască un alt fel de edificiu.

Una din trăsăturile Millenialilor este interesul pentru comunitate. Sunt pe deplin conștienți că singuri nu pot realiza ce își propun, și atunci aleg să construiască și să consolideze o comunitate. Și mai e ceva: nu sunt cinici. Asta e o calitate în sine. Obstacolele reprezintă provocări și nu motive de resemnare, iar cinismul lumii, absurdul birocrației, al legilor întortocheate și de multe ori ilogice, le trezesc un zâmbet ușor șmecheresc în colțul gurii, al cărui subtext este „Mai vedem noi.”

Fiecare dintre oamenii pe care i-am întâlnit și intervievat la Bacău are o poveste care-l aduce, într-un fel sau altul, înapoi în orașul acesta, în afara zonei de confort, dincolo de „bula personală”, încercând, temerar, să demonteze mentalitățile stereotipice.

 

Ce te poate determina să rămâi? În lumea asta în care plecăm în permanență, ne mișcăm în permanență, în care din ce în ce mai puține lucruri sunt construite ca să dureze, ce te aduce înapoi și te face să rămâi? E nevoie de atât de mult curaj să rămâi în locul din care atât de mulți pleacă, e aproape o nebunie. E nevoie de atât de mult curaj să continui să sapi în adâncuri, fără nici o certitudine că la capăt există totuși o comoară. Pentru unii, asta e definiția credinței. Poate că, undeva în profunzime, e, de fapt, vorba de un loc din tine însuți, de care înțelegi că nu mai poți fugi. Un adevăr al tău și al nimănui altcuiva, pe care alegi, în sfârșit, să îl accesezi, să îl privești în față, să-l accepți ca fiind al tău, și să înțelegi că acolo e adevărata comoară. Și în momentul acela, nimeni și nimic nu te mai poate convinge să pleci. Probabil că ăsta e adevăratul curaj și adevărata credință. Adevărata vulnerabilitate. Și în momentul în care ai hotărât că rămâi, că vrei să construiești ceva cu totul nou și diferit, poți chiar să zărești, cu coada ochiului, o pelerină de supererou – fluturând.

Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.

Click pentru a comenta.

Lasa o replica.

Conectează-te cu:



Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Cele mai citite

Sus