De bun simț

Orchestra de pe Titanic


Din Noiembrie 2015 până ieri, alaltăieri, azi, au avut loc cîteva atentate teroriste în fiecare lună. Mă gândesc la oamenii din Beirut, Paris, Maiduguri, din San Bernardino și din Jakarta, din Ankara, Bruxelles, Lahore, Kabul, Orlando, Mogadishu, Istanbul, Bagdad, Nisa, Würzburg. Adaug atentatelor și crimele rasiale din Baton Rouge și Dallas, și eșuata lovitură de stat din Turcia. Și mă întreb dacă mă voi gândi și la oamenii din București în felul ăsta.

Moartea se plimbă implacabil pe mapamond. Cineva glumea pe Facebook că anul 2016 pare regizat de Tarantino, dar nu sunt sigură că Tarantino ar vrea să regizeze un război.

Un război straniu și eficient, un fel de corespondent socio-politic al cancerului, care lovește din ce în ce mai des, mai subit, cu urmări din ce în ce mai atroce.

Pentru că masacrul nu se oprește aici și nu avem timp să ne vindecăm rănile, pentru că nu mai știm ce să facem, cum să reacționăm, pentru că toate tragediile astea nu pot fi prevăzute și prevenite, nu întotdeauna, nu-mi rămâne decât să mă întreb ce anume mai poate fi salvat. Dacă mai rămâne ceva. Dacă mai există vreun teritoriu care să rămână neatins.

În timp ce Franța își plânge din nou morții, (și mai nou, și Turcia), îmi răsună în minte, ca o melodie diafană, versurile de dragoste ale lui Robert Desnos.

Și, chiar dacă mâine va cădea o altă bombă, care va distruge case și străzi și poduri și teatre și biblioteci și biserici, desene pe asfalt și flori în grădini, și va zdrobi trupuri, suntem datori să ne protejăm esența umană până la ultima suflare, s-o ținem deasupra apei cu mâna întinsă, până când noi ne înecăm și ea își ia zborul. Ne suntem datori nouă, copiilor noștri, și, pentru tot dezastrul ăsta grotesc pe care l-am creat, îi suntem datori vânduți lui Dumnezeu.

Deci, cu ultimele puteri și, foarte posibil, cu ultima suflare, trebuie să avem grijă de sâmburele nostru divin și să continuăm să creem, să construim, să educăm. Să cântăm, să scriem, să dansăm. Să iubim, să râdem, să întrebăm. Să citim. Să avem curaj, onoare, respect. Să facem sport. Să plantăm, să reciclăm, să mângâiem, să ajutăm. Să vorbim și să ne jucăm cu copiii noștri. În timp ce explodează bombele, să le spunem – „ Tu să faci bine, copile. Tu să faci bine.”

Și după ce zgomotul înfiorător al durerii se va fi risipit, vor răsuna doar ecourile versurilor lui Robert Desnos, ale scrierilor lui Khalil Gibran, ale muzicii lui Glenn Miller și ale trompetei lui Louis Armstrong, și undeva, pe o retină imaterială, vor dăinui imaginile moscheelor superb colorate în arabescuri fantastice, și nu va mai conta cine a fost alb și cine a fost negru, și cine în ce dumnezeu a crezut, nu va mai conta nici măcar cine a ucis și cine a fost ucis.

Nu știu cât timp mai avem să ne salvăm orașele. Dar, întocmai ca orchestra de pe Titanic în timp ce uriașul vas se scufunda, putem să stăm de pază în fața singurului teritoriu care nu poate fi aruncat în aer de bombe. E singurul lucru care ne-a mai rămas, ultima piesă de pe tabla de șah, ultima mutare. Să continuăm să cântăm, căci vasul se scufundă.

Noiembrie 2015: Beirut, Paris, Maiduguri. Decembrie 2015: San Bernardino. Ianuarie 2016: Jakarta. Februarie 2016: Ankara. Martie 2016: Bruxelles, Lahore. Aprilie 2016: Kabul. Iunie 2016: Orlando, Mogadishu, Istanbul. Iulie 2016: Bagdad, Dallas, Nisa, Würzburg.

Titanic_sinking,_painting_by_Willy_Stöwer

Scufundarea Titanicului, de Willy Stöwer | Foto: Wikimedia Commons

Doina Antohi este actriță, regizor, profesor și interpret vocal. Traduce din limba engleză, adaptează și creează colaje de texte pentru spectacolele ei. Scrie de când era copil, în timpul liber, din joacă, inspirându-se din realitatea imediată și mai ales din cât de diferite sunt mentalitățile. E îndrăgostită de genul musical.

Click pentru a comenta.

Trebuie sa fii logat pentru a lasa un comentariu. Login

Lasa o replica.

Conectează-te cu:



Cele mai citite

Sus